Șofarul  este un instrument muzical antic făcut din coarne de berbec sau din ale oricărei  alte cornute, cu condiția ca acestea  să fie goale pe dinăuntru și nu dintr-o bucată, ca la bovine. În sinagogă se suflă în șofar de Roș HaȘana, de Iom Kipur la încheiere și de luna Elul de Șaharit până la Iom Kipur. În Tora mai întâlnim sunetele șofarului pe muntele Sinai, când s-au dat cele zece porunci. În Templu se suflă în șofar împreună cu trompetele. Tradiția suflatului în șofar este legată și de anul de jubileu Yovel, adică anul cincizeci. Suflatul în șofar, în traducere ebraică, se numește „tokea” תוקע , iar cel care suflă se numește „ Baal Tkia”.

În Tanach întâlnim foarte des sunetul șofarului  însoțind pe luptători în războaie. Printre alte texte biblice, citim despre suflatul în șofar la Yehoșua, Ehud Ben Ghera, Ghideon, Saul, Avșalom, Yoav Ben Țruia, Yehu.  În diferite cărți ( ca de exemplu „Profeți” și  „Scrieri”), șofarul are semnificații diferite. De Roș HaȘana mițvaua cea mai importantă este ascultarea sunetul șofarului, care este sunat cam de o sută de ori și în prima zi (dacă nu cade de Șabat) și în a doua zi.