Printre evrei, povestea a devenit un model de devotament desăvârșit pentru Tora și poruncile ei, ca și un simbol al consacrării vieții pentru Kiduș haȘem. Povestea a fost adoptată de creștini și musulmani la care femeia și băieții au fost prezentați martiri în fața puterilor păgâne.

Sursele

Prima sursă – cea mai complexă este în cartea apocrifă Macabei 2 în care cap. 7 este dedicat acestei povești. Aici este vorba despre șapte frați și mama lor al cărei nume nu este menționat. O versiune asemănătoare – fără numele femeii – se găsește în altă carte apocrifă – Macabei 4, care nu este în Biblia Ortodoxă.  În Macabei, cauza restricțiilor este pretenția regelui Antioh  de la băieți ca ei „să atingă carnea de porc interzisă”. Băieții refuză unul după altul și sunt astfel executați, inclusiv mezinul care este încă mic. Povestea din vol.2 al cărții este atribuită istoricului evreu Ianus din Cirene din sec I î.e.n. Povestea în întregime se află în volumul 4 al Macabeilor.

Povestea pe scurt

Aproximativ aceeași poveste apare pe scurt în Talmud, tractatul Gitin, printre legendele numite „Legendele Distrugerii (Templului)”. Nici aici nu apare numele femeii. În varianta mai complexă din midrașul „Echa Raba” nu apare numele ei. Aici, ca și în Talmud povestea este foarte asemănătoare. După ce regele a omorât pe primii șase băieți, el a ajuns la al șaptelea, mezinul, care avea doar doi ani și jumătate. În ciuda vârstei și el refuză să atingă carnea. Regele, înfuriindu-se, a aruncat sigiliul său pe jos și a poruncit băiețelului să-l ridice. Dar acesta a refuzat din nou. După ce regele a poruncit ca băiatul să fie ucis, mama l-a rugat să-i dea voie să se despartă de el. Regele a fost de acord. Ea l-a luat și a început să-l alăpteze, însă regele a poruncit ca pruncul să fie luat din poalele mamei sale și să fie omorât. Femeia, care a fost martoră la uciderea celor șapte fiii ai ei, a înnebunit și s-a aruncat de pe acoperișul palatului spre moartea ei.

Povestea mai apare și în alte surse evreiești, în alte midrașim, iar în altă variantă la istoricul Iosefus Flavius din sec. întâi e.n. din Israel.

Probleme de cercetare

Prima problemă este cantitatea și diversitatea variantelor poveștii. În Macabei 2 regele este Antioh Epifanes, iar cererea lui de la băieți este să se atingă de carne de porc. În Talmud, ni se povestește așa: „O întâmplare cu Miriam fiica lui Nahtom care a fost luată prizonieră împreună cu băieții ei”. Regele în acest caz este numit „Cezar”, referindu-se în mod clar la stăpânirea romană. Aici cerința este de a se închina la o statuie, adică păgânism pur. Este clar că înțelepții evrei au schimbat cauza uciderii băieților de la o chestiune greacă locală la o problemă universală de păgânism oriunde în lume.

Diferențe sunt și în privința sorții mamei. În Macabei 2 ea este ucisă din porunca regelei, pe când după versiunea din midrașul „Eicha Raba” ea se sinucide după uciderea mezinului. De asemenea și în privința numelui mamei. În versiunile antice ea este denumită „mama”, Marta sau Miriam, pe când  numele de Hana apare pentru prima oară în cartea istorică târzie „Iosifon” din sec. al X-lea probabil din sudul Italiei. Cartea este o adaptare târzie a cărților lui Iosefus Flavius. Acest nume târziu de Hana este cel care a rămas tipărit în memoria poporului.

Învierea – baza poveștii

Ideea pe care încearcă povestea s-o transmită este una foarte răspândită în perioada celui de al doilea Templu – învierea morților. Acest lucru va avea loc doar după venirea lui Mesia. Credința în acest fenomen este una din cele 13 principii ale credinței evreiești și stă la baza principiului de răscumpărare – gmul גמול. Această temă dorește o analiză mai amplă pe care noi o vom desfășura în curând. În povestea noastră, băieții sunt gata să renunțe la viața lor în schimbul răsplătirii pe care o vor primi pe lumea care va veni.

Ideile apocrife ale poveștii

Cartea Macabei 2 ne dăruiește descrierea cea mai amplă a poveștii. Această carte a fost scrisă în legătură cu restricțiile impuse de regele grec Antioh al IV-lea Epifanes în sec. 2 î.e.n. care a dus la izbucnirea revoltei Macabenilor și instituirea regatului Hașmonaimilor. Refuzul băieților de a atinge carnea nu este numai un semn de rebeliune, ci este o credință neclintită în căpătarea recompensei. Cartea conține noțiuni fariseice care includ credința în învierea morților în ziua de judecată. Motivul prim în discursurile băieților este că ei își sacrifică corpul temporar știind că Domnul îl le va reda.

Cartea Macabei 4 se concentrează mai mult pe aspectul filosofic al martirologiei. Acest narativ este folosit aici pentru bazarea principiului filosofic al culturii evreiești-heleniste de superioritate a minții ca dovadă a faptei că credința evreiască nu este numai o adunătură de legi, ci și o filosofie profundă – nu mai puțin decât cea greacă.

Când povestea a trecut de la literatura apocrifă la cea rabinică ea s-a transformat. fiind adaptată la situația post-distrugerii Templului. În varianta talmudică narativul se schimbă: Regele Antioh devine „Cezar”, femeia primește un nume. Această schimbare are un scop precis: când s-a redactat Talmudul, puterea asupritoare a lumii și a regiunii devenise Roma.

Cea mai evidentă schimbare se manifestă în legătură cu cauza morții băieților. În loc să le ceară să mănânce porc, cezarul le cere „un strop de păgânism”. Aceasta este în fond transformarea unei cauze specifice la o restricție generală universală.

Midrașul „Eicha Raba” care este decernat distrugerii Templelor, le elogiază  în mod special pe femei. Aici femeia este numită Marta sau Miriam. Discursul scurt al mezinului este foarte convingător. El spune regelui: „Tu ești un rege bătrân și prost, care își bate joc de darurile pe care le susține, dar care nu îi aparțin. Oare tu știi dacă vei mai trăi mâine?” El mai spune că suferința pe care i-o provoacă regele este „limitat”, pe când recompensa divină este infinită. Apogeul vine când midrașul compară faptele mamei cu jertfirea lui Isaac de către Avram.

Chestiunea numelor femeii

Anonimitatea femeii în literatura apocrifă vine ca să întărească rolul simbolic al femeii. În cărțile Macabeilor ea reprezintă neamul evreiesc opresat sub jugul grecilor. Apariția numelor vine ca să ancoreze personajul ei în  realitatea evreiască. Numele de Hana, cel cunoscut astăzi și care apare doar începând de la variantele din Evul Mediu, adaugă o legitimație literară provocându-ne la o legătură inevitabilă cu Hana, mama lui Samuel care reprezintă rugăciune, suferință și eliberare profetică. Acordarea numelui de Hana a dus până la sfârșit povestea Hanei și cei șapte fiii la ridicarea ei dintr-o poveste locală la un prototip universal de devotament final – Kiduș HaȘem קידוש השם.

Concluzii

Povestea este un stâlp solid pentru întărirea credinței în răsplată în lumea care vine și o dată cu  ea învierea morților. Acestea erau temeliile ideologiei fariseilor care promovau credința că Domnul poate să readucă corpul și sufletul.

Povestea promovează nu numai credința că învierea morților poate să vină în orice clipă, ci și  martirizarea neclintită în moarte pentru Kiduș HaȘem, adică mai bine mori decât să te abați de la poruncile divine sau decât să păcătuiești prin păgânism.

Povestea Hanei cu cei șapte fiii s-a păstrat în memoria națiunii ca o dovadă a unui devotament desăvârșit pentru menținerea credinței în condițiile oribile ale exilului și în încercările neîncetate ale altora de a pune la încercare credința evreilor și de ai abate de la drumul lor. Aceste semnale de martirizare sunt foarte apreciate nu numai de evrei, ci și de creștini, care în asemenea cazuri îi sfințesc pe martiri, după cum au făcut și creștinii Hanei și celor 7 fiii, data stabilită de unele grupări fiind 1 august.

La evrei, unde nu există sfinți, ei au devenit un model popular de victoriei a credinței pe drumul spre libertate – gheula גאולה din robia exilului, iar evenimentul s-a stabilit de Hanuka – o revoltă de eliberare de sub o stăpânire păgână străină.

Înțelepții din această perioadă îndelungată post-talmudică sunt divizați în două tabere – una care favorizează ritualul, iar a doua care se opune clar și răspicat. Astăzi, organizațiile de apărare a drepturilor animalelor stau în fruntea opoziției la acest ritual antic.

Ritualul

Se obișnuiește să se țină cutuma în dimineața ajunului de Iom Kipur, însă se poate face în toate cele zece zile dintre Roș Hașana și Iom Kipur. Cel care îl face, ține găina (pentru fete) sau cocoșul (pentru băieți) și spune următoarele versete:

„Omul

• Cei care stau în beznă și întuneric, cei încătușați în sărăcie și în fiare (Psalmi 107:10)
• (Domnul) îi scoate din beznă și le rupe lanțurile (Psalmi 107:14)
• Nelegiuire lor îi derutează pe cei proști din drum, iar de la fărădelegile lor ei vor suferi, orice mâncare ei vor detesta și vor ajunge la porțile morții, în necazul lor strigau spre Domnul, ca El să-i salveze de la strâmtorare. A trimis cuvântul său și i-a vindecat și i-a scăpat din mormintele lor, i-au mulțumit Domnului Dumnezeului pentru îndurarea sa și minunile făcute lor. (Psalmi 107:17-21)
• Dacă vine la om un înger susținător dintr-o mie care să-i spună care este cinstea lui, [Domnul] îl va grația și va spune, scutește-l ca să nu coboare în lumea morților (Iov 33:23-24)

Aceasta este alternativa mea, acesta este schimbul meu, acesta este mântuirea mea, acesta este cocoșul/găina care va merge la moarte (banii care vor merge la caritate), iar eu voi merge la viață lungă, bună și în pace”.

Rugăciunea se repetă de trei ori. Obiceiul este să se folosească găini albe, culoare care simbolizează pe cei neprihăniți sau pe iertarea fărădelegilor, după cum ne spune profetul Isaia: „... dacă păcatele voastre vor fi ca [pânza] cărămizie, ele se vor face albe ca zăpada” (Isaia 1:18). În orice caz, găinile albe nu sunt obligatorii.

Adaptarea obiceiului

Ritualul este amintit pentru prima oară în sec. al șaptelea de un înțelept din orașul Sura în Babilonia. Lucrurile apar într-un comentariu atașat Talmudului, care amintește acest obicei, într-o formă puțin diferită de cea de astăzi, deja din perioada talmudică. Este clar că are legătură cu jertfirea animalelor și a păsărilor dinaintea sărbătorii de Iom Kipur.

Disputa legată de acest ritual a început încă din perioada aceea. Ea s-a întărit în Evul Mediu, mai ales în Spania. Marele înțelept Ramban (Nahmanides, Spania sec. 13) scrie că originile obiceiului se află în păgânism și în superstiții. Alții au criticat acest fel de jertfă deoarece jertfe de animale pot fi aduse numai în Templu, care nu există deocamdată. Marele înțelept, Rabi Iosef Karo, autorul codexului de reguli „Șulhan Aruch” neagă și el aplicarea acestei cutume. Rambam nici măcar nu-l amintește.

Astăzi, organizațiile de protecție a animalelor se opun drastic obiceiului. În Israel și legislația se opune, sacrificarea animalelor nu poate fi făcută în particular, ci doar de instituții aprobate de stat sub supravegherea unui medic veterinar. Primul proces în acest sens a avut loc în 2007. De aceea, marea majoritate s-a lepădat de obiceiul milenar și în locul lui donează bani nevoiașilor.

Însă un lucru se repetă de-a lungul citirii fragmentului ca și în citirea celorlalte în continuare de-a lungul povestirii pribegiilor în deșert și anume minuni. Chiar și credință în Domnul și probleme și plângeri și – soluții „simple” de la Domnul: minuni și încă minuni și așa mai departe.

De-a lungul întregului fragment, evreii privesc gloria Domnului  și minunile Sale

Iată lista minunilor din fragmentul de sărbătoare:

• „Iar Domnul mergea înaintea lor ziua într-un stâlp de nor, ca să-i conducă pe drum, și noaptea într-un stâlp de foc, ca să le lumineze, ca să poată merge zi și noapte” (Exodul 13:21).
• „Iar copiii lui Israel au mers pe uscat în mijlocul mării și apele le erau zid, la dreapta lor și la stânga lor” (Exodul 14:29).
• „Au ajuns la Mara, dar n-au putut bea apele de la Mara, căci erau amare ... și poporul a cârtit împotriva lui Moise, spunând, ce vom bea? Iar [Moise] a strigat către Domnul și Domnul i-a arătat un copac: el l-a aruncat în apă și apele s-au îndulcit ...” (Exodul 15:23-25).
• „Domnul i-a vorbit lui Moise spunând, am ascultat cârtelile copiilor lui Israel; vorbește-le spunând, pe înserat o să mâncați carne, iar dimineața o să vă săturați cu pâine și astfel veți ști că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Și a fost seara: prepelițele s-au ridicat și au acoperit tabăra, iar dimineața un strat de rouă era în jurul taberei. Și s-a ridicat stratul de rouă, și iată pe suprafața deșertului era [ceva] fin și pufos, fin ca bruma asupra pământului. Copiii lui Israel au văzut și și-au spus unul altuia, Mana (cuvântul poate însemna și „ce”) este, căci n-au știut ce este. Moise le-a spus, aceasta este pâinea pe care v-a dat-o Domnul, drept hrană” (Exodul 16:11-15).
• „Moise a spus, mâncați-o astăzi, căci astăzi este Șabat pentru Domnul, astăzi n-o veți găsi pe câmp. Șase zile să o strângeți, dar în ziua a șaptea este Șabat, nu va fi deloc [mană]” (Exodul 16:25-26).
• „Și Ioșua l-a slăbit pe Amalek și pe poporul său cu tăișul sabiei” (Exodul 17:13).

Oare de câte minuni este nevoie ca să credem în Dumnezeu? Ne-am putea aștepta ca cei care au văzut toate minunile descrise mai sus să nu se mai îndoiască, să aibă dubii, să nu aibă încredere. Am vrea să fim cu toții într-un loc unde nimănui să nu-i fie teamă de pierderea credinței.

Însă poveste ieșirii din Egipt ne dovedește că realitatea este cu mult mai complexă. Credința este doar un sentiment interior cu care noi percepem realitatea. Însă ea nu ne promite nimic, nu de bine și nu de rău. Noi nu știm care sunt planurile Domnului pentru poporul Israel și pentru întreaga omenire.

Fiecare minune este unică și n-o aprobă pe cea anterioară și nu ne vestește despre următoarea care va veni. Fiecare minune nu ne descurajează de a ne plânge și a vocifera din nou, de a ne asigura că toate detaliile sunt puse la punct.

Strigătul nu înseamnă o lipsă de credință, ci speranța că cel care trebuie ne aude și va face ceea ce noi credem că trebuie să facă. Să sperăm că vom avea întotdeauna puterea să țipăm și mai ales că există cel care să ne audă.

Însă acesta este un camuflaj pastoral cu care se înfășoară cartea. Nu conține nici bociri, nici povești de război, nici jeliri și nici înfruntări între profeți și poporul greu de stăpânit. Este o poveste familiară cu un sfârșit fericit.

Toate acestea sunt o mască de câmpii de cereale care se clatină în vânt sub care se ascunde o poveste de moarte și durere, părăsire și izolare, dar și îndrăzneală și relații personale care luminează bezna.

Primele versete ale cărții reprezintă înnodarea din ce în ce mai strânsă a singurătății cu moartea în jurul lui Naomi. Ea rămâne fără soț și fără fii: „Femeia a rămas fără cei doi copii ai ei și fără soțul ei” (Rut 1:5), o văduvă străină, singură, într-o țară străină. Nu este nevoie de prea multă imaginație ca să descriem sufletul ei devastat. Ea le mărturisește lui Rut și Orpa – nurorile ei, de câteva ori că ea se simte blestemată: „căci sunt foarte amărâtă pentru voi, căci a ieșit împotriva mea măna Domnului” (Rut 1:13). La fel cuvintele pe care le spune vecinelor sale din Bet-Lehem care se emoționează la întoarcerea târzie a ei: „Nu mă [mai] numiți Naomi, ci numiți-mă Mara, căci m-a amărât Atotputernicul mult. Eu am plecat plină și Domnul m-a înapoiat goală. De ce să mă numiți Naomi, când Domnul a mărturisit împotriva mea și Atotputernicul mi-a făcut rău” (Rut 1:20-21).

În agonia ei de singurătate ea își dorește doar să se întoarcă la meleagurile vieții ei și să moară în singura țară în care ea s-a simțit acasă. Însă dacă citim cu atenție capitolul 1, putem observa că o mare parte este dedicată încercărilor de a convinge pe cele două nurori să nu i se alăture, ci să rămână în țara lor natală. De ce? Fiindcă încercările de reabilitare la Bet-Lehem sunt egale cu zero. Ea își adună toate capacitățile retorice în aceste încercări pentru ca ele să se întoarcă „fiecare la casa mamei ei” (Rut 1:8).

Însă oare de ce? Doar nimic altceva nu ar bucura-o mai mult decât dacă cele două tinere i s-ar alătura. Nurorile ei iubite doresc să se alăture ca s-o aline în neplăcuta ei întoarcere. Replica lui Naomi este surprinzătoare. În loc să le strângă la piept ca să se sprijine pe ele, ea alege să le alunge de lângă ea cât mai repede.

Naomi se gândește doar la ele și nu la ea însăși. Naomi se simte blestemată „Eu am plecat plină și Domnul m-a înapoiat goală”. În loc să simtă compătimire în fața situației ei, ea are grija celor două tinere și a viitorului lor. Acesta este gestul uman superior din toată cartea și ne semnalează cele care vor urma.

În timp ce Naomi este ocupată cu nurorile ei, Rut este ocupată de durerea lui Naomi. Rut nu renunță și ea ajunge împreună cu soacra ei la Bet-Lehem. A doua zi iese să adune spice – un fapt care nu este ușor deloc pentru o moabită, care este o femeie străină cu un status ilegal. Pe câmpie se ascund primejdii de hărțuire. În momentul acela apare Boaz, stăpânul terenului și hotărăște s-o apere: „Am poruncit slugilor deja să nu se atingă de tine” (Rut 2:9).

Rut adună spice cu perseverență și astfel umple lipsurile lui Naomi nu doar cu o felie de pâine, ci și cu o felie de grijă și susținere. Acest belșug al lui Noami parcă s-ar scurge de pe ea   și așa se trezește din nou gândind la semenul ei, la Rut: „Voi căuta așadar pentru tine un [loc de] odihnă ca să-ți fie bine” (Rut 3:1). Iar Rut? Ea – după o noapte tulburoasă, după ce i-a asigurat și veniturile și  sprijinul, Boaz i-a făgăduit „Dacă el te va răscumpăra, bine, să răscumpere. Și dacă nu va dori să te răscumpere, te voi răscumpăra eu – viu este Domnul” (Rut 3:13). După ce Boaz i-a umplut sacul cu orz, ea s-a uitat în ochii soacrei ei și a spus: „Aceste șase [măsuri] de orz, mi le-a dat, căci mi-a spus, nu te duce cu mâna goală la soacra ta” (Rut 3:17).

Toate onorurile primite de familie se dau lui Naomi, chiar și cele meritate de Rut. De aceea, nu trebuie să ne mire următorul verset, după ce Rut a născut un băiat: „Iar vecinele i-au dat nume, spunând, i s-a născut un fiu lui Naomi” (Rut 4:17). Capabilitatea lui Naomi de a oferi este uriașă, până și Rut și-a considerat fiul ca un urmaș direct al lui Naomi. Gândurile lui Rut erau îndreptate spre soacra ei care era în doliu și grija ei era cum s-o sprijine mai bine. Ea este ocupată nu doar cu binele ei, ci și cum  să-i umple brațele lui Naomi cu spiritul bebelușului nou născut.

Așadar nu este o idilă dulceagă, ci o poveste despre două femei pierdute, care au reușit să se refacă prin dăruire una celeilalte. Aceste femei ne învață că atunci când totul pare pierdut, putem reveni și repara problema.

Cartea Rut ne învață, între altele, că mari revoluții încep de la indivizi care pot percepe durerea semenului lor – aceasta fiind începutul reparării sociale. Generozitatea este idea principală a cărții Rut și al celor două femei exemplare de la care fiecare dintre noi ar fi bine să ia cel puțin o bucățică. Așa vom fi o societate mai bună și mai dreaptă.

Acest fragment este un midraș (un fel de legendă) care se găsește în midrașul „Mehilta” și într-o variantă puțin diferită în Talmud Ierușalmi. În acest midraș ni se spune că în Tora apar patru feluri de copii. La fiecare se pune o întrebare și se dă un răspuns. Ordinea lor nu este cea în care ei apar în Tora.

Primul care apare este haham חָכָם „înțeleptul”. Întrebarea care se pune este din Deuteronom 6:20: „Ce înseamnă mărturiile și legile și judecățile pe care Domnul, Dumnezeul vostru vi le-a poruncit?” Răspunsul este însă nu cel din Tora, unde răspunsul este: „Sclavi am fost lui Faraon în Egipt și ne-a scos Domnul din Egipt cu mână puternică” (Deuteronom 6:21). Acest verset apare deja prescurtat în prima porțiune după Ma niștana, porțiunea Avadim haiinu עבדים היינו. Răspunsul care apare în Hagada este o parafrază a întrebării puse la început de tineri. Răspunsul este luat din regulile Pesahului: „... după consumarea [jertfei de] Pesah nu se mai adaugă desert”. Această frază este luată din Mișna, tractatul Pesahim 10:8. Poate acest lucru ne dă aluzia că acel copil care pune această întrebare la început este înțelept.

Al doilea fiu este rașa רָשָׁע „nelegiuitul”. Întrebarea pe care o pune este din Exod 12:26: „Ce vă trebuie vouă acest ritual?” Răspunsul este foarte încolăcit și ciudat. Înainte de răspuns vine pedeapsa și cauza ei. Răspunsul se bazează pe cuvântul „vouă” din întrebare, spunând că aici referința este exclusiv la „voi” și în niciun caz la „el”.  Aceasta deoarece el a ieșit din grup, din comunitate – el neagă existența lui Dumnezeul. De aceea trebuie să i se strepezească dinții. Atunci vei da răspunsul:   „de aceea mi-a făcut mie Domnul aceasta când am ieșit din Egipt”. Răspunsul este din Exod 13:8. Apoi continuă răspunsul: „Mie – dar nu lui. Dacă ar fi fost acolo. Nu ar fi fost salvat”. Adică, din cauză că el nu mai aparține grupei, obștiei, el nu va fi salvat. Unii interpretează acest fapt prin versetul 27 din Exod 12 spunând că el nu va avea parte de jertfa de Pesah, iar așa nu va fi salvat,

O altă problemă extrem de dezbătută în acestă frază din Hagada în afară de exprimarea încâlcită versetelor, este acest verb la imperativ hakhe et șinav  הַקְהֵה את שניו,„ să i se strepezească dinții” care este tradus în câteva feluri, însă pare că cea mai adecvată traducere ar fi „să-i tocești dinții”, probabil ca să nu mai poate mânca. Această rădăcină KHH este foarte rară în Tanach și are sensul de bază „neascuțit”. Verbul derivat din ea hikha הִקְהָה apare în tot Tanachul doar de trei ori, niciuna în Tora. Acest lucru îngreunează înțelegerea exactă a cuvântului. Majoritatea comentariilor o stabilesc ca însemnând „a scrâșni dinții”. Problema este pe de o parte că cele trei exemple din Tanach nu se potrivesc la acest sens, iar pe de altă parte găsim în Tanach alte verbe cu această semnificație. Vom aduce aici un exemplu, cel mai clar din cele trei. În Eclesiastul 10:10 apare expresia im kaha ha-barzel אם קהה הברזל care este tradus corect „Dacă o unealtă de fier se tocește”. De asemenea celelalte două exemple din Eremia 31:28 și Ezechiel 18:2 sunt și mai obscure. Problema aceasta va rămâne încă una din multele nerezolvate.

Al treilea fiu este tam תם „cel simplu”. Eu cred că poate fi tradus și „neprefăcut, sincer” toate fiind legate semantic de „naiv”. În acest caz, atât întrebarea cât și răspunsul se află în același verset Exod 13:14. Întrebarea este: „Ce este asta?”. Răspunsul vine în continuare: „Cu puterea mâinii ne-a scos Domnul din Egipt, din casa robiei”.

Al patrulea fiu este Veșeino iodea lișol ושאינו יודע לשאול „Cel ce nu știe să întrebe”. Aici nu există de fapt o întrebare, iar răspunsul fiind din același verset ca la al doilea – rașa: „De aceea mi-a făcut mie Domnul când am ieșit din Egipt” (Exod 13:8). Doar că aici ni se propune, deoarece acest fiu nu știe să întrebe, să deschidem noi discuția.

Acest midraș minunat încearcă să categorisească poporul evreu în cele patru grupe foarte reprezentative din punct de vedere social și psihologic. Mi se pare că această monitorizare este valabilă și la alte popoare, inclusiv poporul român.

Anexă:  Textul – după traducerea Rabinului Sorin Rosen

Binecuvântat fie Omniprezentul, binecuvântat fie El. Binecuvântat fie Cel

care a dat Tora poporului Său Israel, binecuvântat fie El. Despre patru feluri

de copii a vorbit Tora: unul înțelept, unul nelegiuit, unul simplu și unul care

nu știe să întrebe.

Înțeleptul – ce spune el? Ce înseamnă mărturiile și legile și judecățile pe care

Domnul, Dumnezeul nostru, vi le-a poruncit? (Deuteronomul 6:20) Și astfel, pe

acesta învață-l tradițiile [jertfei de] Pesaħ, chiar și aceea că după consumarea

[jertfei de] Pesaħ nu se mai adaugă desert. (Mișna Pesaħim 10:8).

Nelegiuitul – ce spune el? „Ce vă trebuie vouă acest ritual?” (Exodul 12:26) Vouă

– dar nu lui. Și pentru că s-a exclus singur din colectivitate, neagă un

principiu de bază. De aceea și tu strepezește-i dinții și spune-i: „de aceea mi-a

făcut mie Domnul aceasta când am ieșit din Egipt”. (Exodul 13:8) Mie – dar nu

lui. Dacă ar fi fost acolo, nu ar fi fost salvat.

Cel simplu – ce spune el? „Ce este aceasta?” (Exodul 13:14) Acestuia spune-i:

„cu mână puternică ne-a scos Domnul din Egipt, din casa robiei”. (Exodul 13:14).

Iar cu cel ce nu știe să întrebe deschide tu discuția, precum este spus:

„Povestește-i fiului tău în acea zi, spunând: de aceea mi-a făcut Domnul

aceasta când am ieșit din Egipt”. (Exodul 13:8).

1. Regele Ahașveroș organizează un ospăț „pentru toate căpeteniile lui și slujitorii lui” de-a lungul a 180 de zile (Ester 1:3-4). Este pur și simplu inacceptabil ca sărbătoririle de încoronare în loc să țină o săptămână-două să se întindă pe o jumătate de an.
2. Mai mult decât atât, de ce sărbătorirea încoronării se petrece doar în anul al treilea de la încoronare (1:3) și nu în primul an?
3. Pentru ce încă un ospăț „de șapte zile în curtea grădinii sălii de audiențe” (1:5)?
4. Cum ar trebui să înțelegem rivalitatea între Ahașveroș și Vaști, soția lui, care culminează cu „furia s-a aprins în el” (1:12).
5. De ce Mordehai o lasă, ba chiar o „împinge” pe Ester spre casa regelui? Oare identitatea iudaică a lui și a ei sunt atât de slabe?
6. Ce l-a determinat pe Haman să aplice o asemenea sancțiune extrem de gravă „să se nimicească, să se ucidă și să se prăpădească toți iudeii” (3:13).
7. Ce l-a convins pe Ahașveroș să accepte cu atâta rapiditate planul lui Haman? Doar iudeii erau o grupare economică în imperiul persan și începând cu regele Cirus, atitudinea regilor față de iudei era foarte pozitivă.
8. Iar în sfârșit, ce l-a determinat pe Ahașveroș să-și schimbe hotărârea de a extermina toți iudeii? Oare o supărare pe un om poate schimba politica unui imperiu?

Răspunsurile la aceste întrebări le vom căuta cu ajutorul marelui istoric grec Herodot, numit „părintele istoriei”, în cartea sa „Istorii” (apărut limba română în 2 volume în 1961 în ed. Științifică și prescurtat în 2018 în ed. Humanitas, altă traducere în ed. Minerva 1984) care se ocupă de perioada în care se petrece „Cartea Esterei”, adică sec. 5 î.e.n. Cartea „Istorii” se ocupă mai ales de războiul purtat atunci între greci și imperiul persan.

Majoritatea cercetătorilor îl identifică pe Ahașveroș cu regele Persiei Xerxes I, numit așa de Herodot și supranumit Xerxes cel Mare, al cărui nume în persană antică și acadiană este diferit, Xșayarșa. El este cel de al patrulea rege din dinastia persană, care include pe: Cirus (559-530), Cambyses (530-522), Darius I cel Mare (522-486). El a domnit între 486-465 î.e.n. Există și unele surse în Vechiul Testament, Ezra cap. 4,5 și 6 în care Ahașveroș apare după Cirus și Darius.

Războiul contra grecilor a fost problema principală de care se ocupa Ahașveroș de-a lungul domnirii lui. Țelul său era să preia puterea imperiului persan asupra întregii lumi: Cirus a înființat imperiul care stăpânea tot estul Mării Mediterane; Cambyses l-a continuat pe Cirus, a cucerit Egiptul și  ajuns până în Etiopia (Kuș); Darius I a lărgit limitele imperiului spre est până în India și apoi s-a învârtit spre vest dorind dă cucerească Grecia – poarta spre Europa. În anul 490 î.e.n. a ieșit cu o armată uriașă să cucerească Atena. În lupta de la Maraton, la nord de Atena, armata persană a fost învinsă crunt, iar rămășițele sale s-au retras în Asia Mică.

Eșecul lui Darius nu i-a scutit pe persieni de la aspirația de a cuceri Grecia. Fiul său, Ahașveroș, adică Xerxes, a stabilit acest țel ca principala aspirație a imperiului persian. El a început pregătirile în al treilea an al monarhiei sale după ce a învins diferiți inamici și și-a consolidat puterea. Ospățul din anul al treilea de la încoronare, despre care ni se povestește în carte, era o întrunire a tuturor reprezentanților țărilor care aparțineau imperiului pentru planificarea campaniei și organizarea ei. Pentru a constitui o armată mare, avea nevoie de colaborarea tuturor țărilor și popoarelor din imperiu: „În cel de al treilea an al domniei lui, a făcut un ospăț pentru toate căpeteniile lui și slujitorii lui, elita Persiei și Mediei, guvernatorii județelor și căpeteniile ținuturilor de dinaintea lui” (Ester 1:3). Aievea, că pentru a atrage toate popoarele să participe la acest război, trebuia să arate „bogăția glorioasei lui împărății și cinstirea splendidei lui majestăți” (Ester 1;4), fiindcă mercenarii sunt pregătiți să vină la război numai pentru bani mulți. Convenția de organizare și pregătire a durat după cele scrise în carte 180 de zile, a încheiat-o Ahașveroș cu un ospăț scurt de șapte zile, care avea ca scop să emită o atmosferă de siguranță în reușita și victoria acestei campanii.

Atmosfera victorioasă este tulburată de regina Vaști, care refuză să vină în fața convenției ca să poarte un discurs de încurajare și sprijin. Ea înțelege, fiind o femeie înțeleaptă că soarta acestei campanii va fi identică cu cea făcută de Darius, care s-a terminat cu o înfrângere și o umilință crunte. Răspunsul lui Ahașveroș și a demnitarilor la revolta lui Vaști a fost acută, deoarece ei au înțeles că aceasta se poate transforma într-o răscoală a multor femei și poate afecta motivația multor bărbați: „Căci fapta împărătesei va ajunge la toate femeile să-și disprețuiască soții în ochii lor ...” (Ester 1:17), adică multe femei își vor batjocori soții care ies la un război ratat înainte de a începe. Înlăturarea publică a împărătesei neascultătoare a fost menită să  determine femeile că „vor da onoare soților lor” (Ester 1:20) și îi vor încuraja ca să iasă la război și să le aducă multă pradă.

Convenția „ospățul” a reușit și Ahașveroș a reușit să adune o oștire uriașă de un sfert de milion de soldați și o flotă considerabilă. În anul 480 î.e.n., adică în anul al șaselea al domniei sale, armata persană a ieșit să lupte în Grecia. Flota lui a trecut Dardanelele, iar armata a continuat pe uscat spre Atena. Grecii au încercat să-i oprească pe persieni lângă localitatea Termopilas, însă armata greacă a pierdut această bătălie eroică. Persienii au înaintat spre Atena, au cucerit-o și i-au prădat comorile și au distrus-o până la temelii. Sparta, adversarul Atenei a hotărât să i se alăture de frica unei posibile sorți asemănătoare. Cele două mari puteri și-au unit flota, și la bătălia de lângă insula Salamis flota greacă a învins pe ceea persană în mod desăvârșit. Navele militare grecești erau mult mai rapide decât cele persiene, care erau mari, greoaie și lente.

Xerses (Ahașveroș) se afla într-o dilemă enormă: să întoarcă armata desfășurată de-a lungul țărmului Greciei înapoi spre Asia Mică și să renunțe la cucerirea Europei sau să continue campania. El s-a consultat cu șeful armatei sale, Mardonius și a hotărât să refacă repede flota și să aducă întăriri și aprovizionări armatei rămase acolo, ca să completeze cucerirea Greciei. Grecii la fel au folosit timpul liber ca să unească armata ateniană cu cea spartană. În anul 479 î.e.n. s-a desfășurat pe uscat, lângă orășelul Plataea bătălia. Armata aceasta unită i-a învins pe persieni, iar pe mare lângă insula Samos i-au învins și navele. Rămășițele armatei persiene s-au retras în Asia Mică. Aici se încheie descripția din cartea lui Herodot. Noi putem urmări continuarea poveștii după scrisele din cartea „Ester”.

Chiar și după uriașul eșec, Ahașveroș nu a renunțat la visul său de a termina ceea ce tatăl său, Darius n-a reușit. Însă flota era distrusă, armata s-a răspândit și banii s-au terminat. Ca să construiască o armată nouă era nevoie de mulți bani. Banii se pot aduna prin mărirea taxelor, însă o astfel de acțiune se întinde pe o perioadă lungă și provoacă popoarele din imperiu să nu mai vrea să participe la un nou război. În această situație, Ministrul de Finanțe al Persiei, Haman, prezintă o propunere genială: evreii! Ei sunt miza pentru refacerea armatei. Noi știm din surse grecești și persiene că evreii în exodul babilonian s-au integrat remarcabil în viața economică și comercială a imperiului. Propunerea lui era să se ia banii de la evreii bogați.

În imperiul persan s-a amplificat atmosfera de antisemitism care s-a alimentat de la popoarele din împrejur care s-au opus construirii  Templului din Ierusalim: „Apoi, sub domnia lui Ahașveroș, la începutul domniei lui, au scris o scrisoare de acuzare împotriva locuitorilor lui Iuda și ai Ierusalimului” (Ezra 4:6). Această atmosferă putea fi amplificată prin remarcarea deosebirilor și diferențelor dintre evrei și restul: „... și legile lor sunt diferite de ale oricărui popor și legile împăratului nu le înfăptuiesc” (Ester 3:8). Scoaterea evreilor din cadrul legitim a făcut posibilă apariția ideii de exterminare pentru a obține bunurile lor financiare: „... să se scrie să fie prăpădiți și zece mii de talanți de argint, voi cântări în mâinile celor ce înfăptuiesc sarcina să fie aduși în visteriile statului” (Ester 3:9). Cei care „înfăptuiesc sarcina” sunt gestionarii reconstruirii armatei. Ahașveroș a aprobat planul fiindcă nu avea o altă cale de a obține repede bani. El spune: „Argintul ți-e dăruit ție, și poporul, să faci cu el precum e plăcut în ochii tăi” (Ester 3:11). Ce înseamnă asta? Fă rost de bani în orice fel care ți se pare adecvat și cel mai eficace. Activarea planului diabolic s-a amânat cu un an ca să se formeze un mediu social care să accepte planul.

În acest moment apare Ester. După părerea marelui înțelept contemporan, HaRav Adin Steinsaltz ea a fost introdusă în casa împăratului ca un agent secret a cărei misiune era zădărnicirea planului de a-i vătăma pe evrei. Posibilitatea de a-i ataca pe evrei exista deja de la începutul domniei lui Ahașveroș, după cum citim chiar din Tanach: „Apoi, sub domnia lui Ahașveroș, la începutul domniei lui, au scris o scrisoare de acuzare împotriva locuitorilor lui Iuda și ai Ierusalimului” (Ezra 4:6). Aceasta este clipa în care Ester trebuie să-și însușească misiunea: „Și oare cine știe dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăție?” (Ester 4:14). Probabil că în afara păcălelilor care veneau ca să-i stârnească lui Ahașveroș gelozia și furia, Ester a făcut o treabă profundă de convingere. Primul țel al convorbirii a fost să-l convingă pe Ahașveroș că nu are nicio noimă să iasă la încă o campanie militară după eșecul din prima. Ea probabil i-a explicat cu mult tact că ar fi mai bine  să-și fortifice guvernarea în uriașul imperiu moștenit de la tatăl său: „... din India și până în Etiopia [peste] o sută douăzeci și șapte de ținuturi” (Ester 1:1). Până la epoca persană nu a existat așa un imperiu și aceasta justifică consolidarea și întărirea lui. Ester susține că într-o astfel de misiune, tocmai evreii care sunt răspândiți în tot imperiul „un popor risipit și împrăștiat” (Ester 3:8) pot fi o putere importantă. Ei excelează în comerț și economie și pot consolida legăturile între porțiunile imperiului „căci vrăjmașul nu-i vrednic de pierderea împăratului” (Ester 7:4), adică daunele de la exterminarea evreilor sunt cu mult mai mari decât  câștigul care se poate atinge prin distrugerea lor.

Marele succes al lui Ester a constat în convingerea lui Ahașveroș să renunțe la încă o campanie militară. Așadar, planul lui Haman nu numai că era inutil, ci a devenit periculos și amenințător. Urcarea lui Mordehai la curtea lui Ahașveroș este rezultatul anulării planului lui Haman și inițierea unui plan economic nou. În noul plan au fost incluse îmbunătățirea căilor de transport pentru dezvoltarea comerțului. Pentru atingerea scopului era necesară colectarea tuturor taxelor și exact aceasta a făcut Ahașveroș: „Și a pus împăratul Ahașveroș un bir asupra țării” (Ester 10:1). Aceste fapte le găsim și în cartea „Istorii” a lui Herodot, cartea a noua, care se ocupă de acțiunile lui Xerxes pentru întărirea imperiului după întoarcerea lui din Grecia.

Dimensiunea spirituală a divinității din carte reprezintă, între altele prin inteligența deosebită dată de Domnul Dumnezeu lui Mordehai și Ester ca ei să acționeze corect la timpul potrivit.

La sfârșit, cartea „Istorii” a lui Herodot ne dă oportunitatea să înțelegem și să considerăm  cartea „Ester” ca o poveste adevărată și credibilă și din punct de vedere istoric.

Ziua este amintită pentru prima oară în Midraș Șoher Tov despre Tehilim în Psalmul 17.

Ritualul în Templu

Mițvat Arava în Templu era executată pe altarul din Azara (din fața Templului). Altarul avea gropițe în jurul lui, în care erau băgate sălciile ca să se încline peste altar. Cohanimii (preoții) înconjurau altarul o dată în fiecare zi a sărbătorii de Sucot, iar în ziua aceasta îl înconjurau de șapte ori. Toate acestea ne sunt prezentate în Mișna, tractatul Suca 4:5.

În Talmud sunt câteva dispute legate de unele aspecte ale acestui ritual. Cel mai aprig era, probabil, cel care a stabilit că el se ține și de Șabat. De aceea, când s-a stabilit definitiv calendarul, a fost aranjat așa ca această zi să nu mai cadă niciodată de Șabat.

Obiceiuri

• Învățătura nopții de Hoșana Raba – Tikun lel Hoșana Raba תיקון ליל הושענא רבה. În această noapte, foarte mulți obișnuiesc să rămână treji ca să învețe toată noaptea Tora dintr-un sidur numit „Tikun lel Hoșana Raba” sau se învață după alegerea participanților. De obicei se citește din cartea Devarim-Deuteronom și din Psalmi, deoarece ei sunt atribuiți regelui David, care este și unul din ușpezin, oaspeți în Suca. Unii mai adaugă și un fragment de Selihot.
• Baterea sălciilor – Hibut aravot חיבוט ערבות. Obiceiul este să se lege împreună 5 sălcii și să se bată cu ele pe podea de 5 ori. Unii o fac nu pe podea, ci direct pe pământ. Numărul de cinci este introdus târziu și vine din Cabala. Nu toți le țin cu rigoare. Așkenazimii spun piutul „Taane emunim”.
• Binecuvântarea „Pitka Tava” פתקא טבא . Evreii Așkenazi își urează Pitka Tava sau în yidiș A git kittel care înseamnă „Un bilețel bun”. Credința este că în această zi Dumnezeu dă pe mâinile mesagerilor bilețele cu sentința fiecăruia dată încă de Iom Kipur, care mai poate fi schimbată în ultima clipă a acestei zile.
• Kreplech קרעפלך. Așkenazii mănâncă kreplech, un fel de colțunași umpluți cu carne în supă.
• Ritualuri care nu se mai țin. Cel puțin două ritualuri din Evul Mediu nu se mai practică: înconjurarea Muntelui Mălinilor și „Obiceiul umbrii” minhag hațel מנהג הצל.

Rugăciuni

În ziua acesta se adaugă la rugăciunile de Hol HaMoed și altele, cum ar fi Psalmul 130, binecuvântarea Yiștabah, Ata hereta și cele 13 principii  Midot. Nu se citește Nișmat col hai. Unii spun Selihot înaintea rugăciunii.

În cartea profetului Hagai cap.2, versetul 1 ni se spune că această profeție i s-a spus lui Hagai în ziua de 21 al lunii a șaptea, adică de Hoșana Raba. Probabil din această cauză apare în Talmud, tractatul Suca 44:a că baterea sălciilor în această zi este un „obicei de la profeți”, Minhag Neviimמנהג נביאים ”.

Există foarte multe midrașim despre această zi.  De exemplu, marele înțelept Isaac Tyrnau (Austria, sec.14) în cartea sa despre obiceiuri Sefer HaMinhaghim aduce un midraș antic: „De ce se numește Hoșana Raba? Dumnezeu i-a spus lui Avraham, Eu sunt unic și tu ești unic, voi da fiilor tăi o zi specială în care să-și ispășească vinile – aceasta este Hoșana Raba”.

Cartea „Zohar” stabilește vehement ziua aceasta ca ziua pecetluirii judecății: „În noaptea când intră sărbătoarea, bilețelele ies din casa regelui. În ziua a șaptea a sărbătorii (de Sucot) este terminarea judecății lumii și bilețelele ies din casa regelui. În ziua aceea el le dă în mâinile  executorului și se termină judecata”.

În aceste zile, aproape toate muncile care sunt interzise de Șabat sau Hag sunt admise. Sunt unele interdicții de ținere de doliu, mulți se îmbracă cu haine sărbătorești și se organizează mese festive. În Israel elevii și studenții au vacanță, la fel și bugetarii și mulți alți lucrători.

Aceste zile trebuie dedicate mai ales învățăturii.

Urarea tradițională în aceste zile este moadim lesimha מועדים לשמחה (sărbători cu bucurie).

Sursele acestor zile

Ele sunt amintite în Tora fără să fie numite așa în pericopa Emor, zilele de Sucot în Levitic 23:34, 39, iar cele pentru Pesah în Levitic 23:6. Tot ce aflăm aici este că în aceste zile nu este interzisă munca și că trebuie aduse jertfe speciale. În Mișna și Talmud există un tractat aparte care se ocupă mai ales de regulile zilelor intermediare numit „Moed Katan”. Și în tractatul Haghiga din Talmud ca și în midrașul de Halacha (legi) Safra ספרא  apar unele reguli, mai ales interdicția de a lucra în aceste zile, un fapt care este într-o mare controversă între înțelepți. Problema este dacă această interdicție este deoraitaדאורייתא , adică din Tora sau derabananדרבנן , adică din Talmud.

Munci, lucrări permise

Unii au susținut că toate cele 39 de munci interzise de Șabat și Hag sunt interzise și de Hol HaMoed. În fine s-a stabilit că șapte feluri de munci sunt permise:

• Gătitul pentru zilele de sărbătoare. Unii spun că este voie chiar și să fii plătit.
• Folosirea unor aparate la gătit cât și pentru întreținerea corpului sau pentru scopuri medicale.
• Alte nevoi în timpul celor 7 sau 8 zile de sărbătoare, cum ar fi spălarea podelelor, repararea mașinii etc. Nu ai voie să faci aceste lucruri dacă le-ai planificat dinainte.
• Muncă de „pierdere al timpului”. Este vorba despre muncă pe care dacă nu o faci pe loc, ai putea pierde bani sau să ai alte daune. Toate acestea cu condiția să nu fie programate dinaintea sărbătorii.
• Muncă pentru a face o mițva. Așa o muncă este permisă dacă există posibilitatea ca altfel să piardă facerea unei mițva. Este voie să o facă chiar dacă a fost programată dinainte cu condiția ca mițvaua să aibă loc în acele zile și câștigul să fie folosit și el în zilele acelea.
• Nevoile poporului. De exemplu repararea unui drum pentru nevoile din zilele acelea cu condiția că n-au fost planificate dinainte.
• Un muncitor care nu are din ce trăi. Este permis ca să facă orice muncă plătită. Are voie să facă și toate muncile interzise în Hol HaMoed.
• În zilele noastre, înțelepți au stabilit câteva reguli legate de viața modernă. Între altele sunt permise: curățenia casei, cumpărături pentru sărbătoare și alte câteva mai puțin importante. Sunt interzise: spălarea mașinii, munca pe câmp, cumpărături de haine și cadouri. Însă cadouri pentru sărbătoare, mai ales familiei, care vin să-i înveselească, dacă nu au fost cumpărate din timp, sunt permise.

Scrisul. Scrisul de litere tradiționale, cum ar fi sulul de Tora sau de Meghilot este interzis. Scrisul „laic” de documente sau lucruri asemănătoare este permis.

Obiceiuri

• Doliu. Nu se ține nicio formă de doliu. Toate ritualurile, de exemplu șiva שבעה, se amână după sărbătoare.
• Tefilin תפילין . În Talmud nu apare nicio regulă și mulți înțelepți nu puneau tefilin. Rabi Iosef Karo, autorul „Șulhan Aruch” scrie că fiindcă în Talmud nu se spune nimic despre această temă, trebuie să procedăm după ce ne spune Rabi Șimon Bar Iohai în cartea „Zohar” și să punem tefilin. Astăzi în Israel majoritatea nu pun pe când în diaspora majoritatea pun, în afară de hasidim.
• Interdicție de spălare de rufe, de bărbierit și tunsoare. Acestea sunt interzise din cauze de respect față de reghelרגל (sărbătoare).
• Retezarea unghiilor. În Talmud este o dispută uriașă în legătură cu această temă. Unii interzic fiindcă leagă retezarea unghiilor cu obiceiurile de doliu, în care ne este interzis. În „Șulhan Aruch” este permis, pe când varianta așkenaz scrisă de Rama רמ"א (cel mai mare înțelept așkenaz. Polonia sec. 17) este interzisă.
• Nunți. În aceste zile nu se țin nunți.

Rugăciuni

Rugăciunile de bază sunt cele de mijlocul săptămânii cu câteva adăugări. Printre altele se adaugă rugăciunea de Halel (care se spune de sărbători) și se citește din Tora, unde sunt chemați patru evrei.

De Șabat Hol HaMoed se spune rugăciunea de Șabat cu câteva adăugări printre care Halel. De Sucot se adaugă și Hoșanot, iar de Pesah se citește Șir HaȘirim (Cântarea Cântărilor). De asemenea se citește din Kohelet (Eclesiast). Citirea din Tora este din Exod cap. 33, iar haftara din Ezechiel 38 (venirea lui Gog, de Sucot) și 37 (profeția oaselor uscate, de Pesah).

Când mai exista Templul se făceau pelerinaje la Templu în aceste zile. Astăzi se organizează într-o zi de joi sau de luni „Birkat Cohanim” la Kotel (zidul plângerii) unde vin mii de cohanim ca să binecuvânteze poporul evreu.

Se citește în sinagogi de sărbătoarea de Șavuot, una din cele trei regalim רגלים – pelerinaje la Ierusalim, pentru că după cum scrie în primul capitol se petrece în acest sezon al anului „... Ele au ajuns la Betleem pe la începutul secerișului orzului” (Rut 1:22). Această sărbătoare nu se numește în Tanach „Șavuot”; unul dintre numele ei este „sărbătoarea secerișului”, după cum am explicat în articolul „Șavuot” de pe această platformă digitală.

Cartea se citește în această zi și dintr-o altă pricină: ea conține povestea unei fete moabite convertită la iudaism – giyoret גיורת – care vine în țara evreilor odată cu soacra ei, Naomi. Aici ea se adaptează vieții evreiești, se căsătorește cu un localnic, Boaz și devine mama monarhiei poporului evreu, fiind străbunica regelui David.

Evenimentele pe scurt

Spre deosebire de alte povești din Tanach, cum ar fi Iona sau chiar Ester, în cartea lui Rut noi știm din primul verset exact perioada în care s-a petrecut: „Pe vremea judecătorilor peste țară s-a abătut o foamete” (Rut 1:1). Înțelepții și comentatorii au stabilit că povestea se petrece în perioada conducerii judecătorului Ibțan (Judecători 12:8), care este identificat de ei ca Boaz, străbunicul lui David (Talmud tractatul Bava Batra 91:a etc.).

În primul capitol noi citim despre o familie din Betleem, care se află în Iuda, familia lui Elimeleh. Când țara a fost lovită de o secetă cruntă, el s-a hotărât să-și ia familia și să plece în Moav. Avea doi băieți, Mahlon și Kilion, care acolo s-au căsătorit cu două localnice, Orpa și Rut. După scurt timp moare tatăl familiei, Elimeleh, iar după zece ani mor și cei doi băieți. După ce mama, Naomi, aude că seceta a trecut, ea se hotărăște să se întoarcă acasă, la Beleem. Ea le spune fetelor să-și caute alți soți ca să poate să aibă copii. Ea nu le mai poate dărui soți fiindcă este prea bătrână ca să nască.

Orpa s-a ridicat și a plecat, spre deosebire de Rut care s-a alipit de ea și i-a spus: „... unde vei merge tu voi merge și eu ... poporul tău va fi poporul meu și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu” (Rut 1:16).

După întoarcerea lor în Betleem, Rut a început să strângă spicele rămase în urma secerătorilor pe ogorul unui bogătaș, Boaz, rudă cu Naomi. După o întâlnire întâmplătoare între cei doi în toiul nopții, ei intenționează să se căsătorească. Problema este că o văduvă evreică trebuie să se căsătorească cu ruda necăsătorită cea mai apropiată a răposatului soț. Naomi a cercetat și s-a lămurit că Boaz îi este rudă. La fel a făcut și Boaz din partea lui și a descoperit că este o singură rudă mai apropiată de răposat. El i-a cerut să o elibereze pe văduvă de această obligație printr-un ritual care se numește yibum ייבום.

Din această căsătorie s-a născut Oved, bunicul regelui David, după cum scrie în ultimul verset: „... lui Boaz i s-a născut Obed (Oved); lui Obed i s-a născut Iese (Yișai); lui Iese i s-a născut David” (Rut 4: 21-22).

Citirea sulului

În foarte multe comunități, inclusiv toți evreii așkenazi și sefard din Europa, Rut se citește în sinagogi de Șavuot. Tradiția aceasta este amintită deja în Masehet Sofrim, un tractat adăugat Talmudului din care învățăm reguli de scriere și citire a tuturor sulurilor – Tora, Cinci Meghilot etc.

Acolo apar și cauzele principale pentru această tradiție, printre care:

• Cartea lui Rut se petrece în perioada „secerișului”, perioada în care se sărbătorește Șavuot
• Rut, moabita, este străbunica regelui David, care după tradiție a murit de Șavuot. Acest fapt îl învățăm din Talmudul Ierușalmi și din midrașul Rut Raba. În Talmudul babilonean există o regulă – moartea țadikimilor (perfecți) צדיקים este și ziua lor de naștere. Ca atare el s-a născut tot în această zi
• Sărbătoarea de Șavuot este și ziua Dării Toraei – Matan Tora. Data exactă a acestei sărbători care în Tanach nu are o dată precisă, s-a stabilit la 6 Sivan când s-a finalizat calendarul evreiesc în sec. 4, după cum apare în Talmud, tractatul Ioma 4:b: „Pe Șase a lunii Sivan s-a dat Toraua”. După cum primirea Toraei de poporul Israel pe Muntele Sinai fără să clintească este văzută ca o „convertire”, asemenea primirea Dumnezeului Israelului de către Rut fără să șovăie este văzută ca o convertire.
• O temă principală în Cartea lui Rut este Hesed – „îndurarea”, care este și tema principală a Toraei dăruită în ziua aceasta

Femeile din Cartea lui Rut

Cu toate că această carte începe cu Elimeleh și familia lui și se termină cu familia lui David, toată cartea are două personaje feminine . Rut și Naomi. Până  și Boaz este manipulat de cele două femei. Aceasta este una din cele două cărți din Tanach ale căror personaje principale sunt femei, a doua fiind Ester.

Povestea lui Rut seamănă ca două picături  de apă cu povestea lui Tamar și Iuda, în care la fel ea rămâne văduvă, are o singură rudă care trebuie să o elibereze și acționează ca și Rut într-un fel care nu era admis după normele societății din perioada aceea. În ambele apare o persoană matură care are grijă să continue seminția familiei. În Cartea lui Rut este chiar și o aluzie la acest fapt: „Și prin urmașul pe care ți-l va da Dumnezeu din această tânără, casa ta să devină asemenea casei lui Pereț, pe care i l-a născut Tamar lui Iuda” (Rut 4:12).

Hag HaPesah, sărbătoarea de Pesah, este consacrată exclusiv ieșirii din Egipt, iar mițvaua de a povesti despre ieșirea din Egipt este una din cele 613 mițvot. Ea ne obligă pe toți ca odată pe an, în noaptea de Seder, să vorbim pe îndelete despre ieșirea din Egipt cu toate amănuntele cele mai mărunte: „În ziua aceea să-i spui fiului tău zicând, aceasta este pentru ceea ce a făcut Adonai pentru mine când am ieșit din Egipt (Exod 13:8). Mițvaua „Povestirii ieșirii din Egipt” se adaugă mițvaei „Amintirea ieșirii din Egipt” și se aplică atât femeilor cât și bărbaților doar odată pe an, în noaptea de Seder.

Cel mai ciudat lucru legat de această noapte este însuși existența ei. Noi stăm ore întregi și vorbim despre ieșirea din Egipt. Nu avem nicio altă asemenea sărbătoare. Pare mai bizar dacă comparăm ieșirea din Egipt cu Darea Toraei. Oare acest eveniment nu a fost destul de important? Oare nu era de așteptat să ne implicăm mai profund și în acest eveniment? Însă nicio dată nu s-a propus să stăm ore întregi de Șavuot, ziua Darei Toraei, între Kiduș și masă și să vorbim despre asta. Cu atât mai mult, putem vedea ieșirea din Egipt ca un stagiu preliminar de pregătire pentru acest eveniment crucial de bază de primire a Toraei. Chiar din Tora primim această impresie deoarece nu există termenul de „Amintirea Darei Torei”.

Cu ce diferă evenimentul ieșirii din Egipt de toate evenimentele din istorie, într-un așa fel ca Toraua să identifice acest eveniment ca cel mai important în amintirea colectivă a poporului evreu și în zilele noastre?

Răspunsurile la aceste întrebări le găsim chiar în Hagada șel Pesah. Ea nu este doar un ghid pentru organizatorul Sederului. Hagadaua este cartea principală pentru tot ce este legat de sărbătoarea de Pesah și sursa primară pentru învățătura importanței ieșirii din Egipt în istoria poporului Israel.

Una din frazele cheie din Hagada este: „În orice generație este datoria fiecăruia să se vadă pe sine ca și cum el însuși a ieșit din Egipt”. Care este semnificația acestei fraze? Doar eu, de exemplu, nu am ieșit din Egipt. De ce Hagadaua îmi cere în fiecare an să spun ceva ce nu este adevărat?

Ca să înțelegem acest lucru, trebuie să privim la un eveniment central din povestea ieșirii din Egipt, anume la stropirea cu sânge al ușorilor ușilor evreilor (Exod 12:22-23): „Să luați un mănunchi de isop, să-l înmuiați în sângele care este în lighean și să stropiți partea de sus a ușii și cei doi ușori cu o parte din sângele din lighean., niciunul dintre voi să nu iasă pe ușa casei sale până dimineața. Când Dumnezeu va trece ca să-i lovească pe egipteni și va vedea sângele  pe partea de sus a ușii și pe cei doi ușori, Dumnezeul va trece (pasah פסח) pe deasupra intrării și nu va lăsa să intre nimicirea în casele voastre și să vă lovească”.

Aceste versete descriu un lucru extrem de ciudat. Putem înțelege că Dumnezeul nu ar ști în care casă stă un evreu și în care un egiptean. Din această cauză evreii au primit porunca să jertfească jertfa de Pesah și să stropească cu sânge partea de sus și pe cei doi ușori ale intrări în casă, ca să-l „ajute” pe Dumnezeu să se dumirească cine locuiește în aceea casă.

Toate acestea sunt nișe aberații și este clar că mânjirea ușilor cu sânge nu s-a făcut ca să-l informeze pe Dumnezeu. Atunci de ce oare Dumnezeu a cerut evreilor să procedeze în acest fel și cum este acesta legat de ieșirea din Egipt?

Ca să putem răspunde la această întrebare trebuie să ne întoarcem la începutul poveștii, la întâlnirile între Moșe și faraon. Din pricina refuzului acestuia de a permite evreilor să-l slujească pe Dumnezeu în pustiu, au venit peste Egipt cele zece plăgi. După primele patru lovituri, faraon îi cheamă pe Moșe și Aharon și le spune: „Duceți-vă și aduceți jertfe Dumnezeului vostru în țară” (Exod 8:25). Moșe refuză vehement: „Nu se cuvine să facem asta pentru că i-am aduce ca jertfă Dumnezeului nostru, un lucru detestat de egipteni. Dacă am aduce o jertfă sub ochii lor un lucru detestat de egipteni, nu ne-ar omorî ei cu pietre?” (Exod 8:26).

Pare din răspunsul lui Moșe că s-ar teme dintr-o poziție inferioară de sclav. Nu lui Moșe îi este frică, ci poporului pe care el îl reprezintă. Poporul se teme să-l slujească pe Dumnezeu în fața egiptenilor. Ei se temeau că vor fi lapidați și de aceea voiau să fugă în pustiu unde îl pot sluji pe Dumnezeu fără ca egiptenii să-i vadă.

De aceea, după ce i-a lovit pe egipteni cu cele zece plăgi și i-a umilit în fața evreilor, Dumnezeu a vrut să vadă dacă evreii se mai tem să-l slujească pe El în fața egiptenilor. De aceea a poruncit evreilor să jertfească iedul care era un zeu al egiptenilor și să stropească sângele pe uși ca tot Egiptul să vadă că evreii au primit porunca ca Domnul lor să-L slujească peste tot, ca oameni liberi.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu avea nevoie ca evreii să-i indice unde locuiesc. Țelul era ca să se dovedească dacă locuitorii acelor case mai au suflet de robi cărora le e frică să practice credința lor în Dumnezeu în fața egiptenilor și să fugă în pustiu sau ei sunt oameni liberi care sunt gata să stropească cu sângele zeilor egiptenilor intrarea, în fața tuturor. Numai aceștia sunt demni să fie salvați și să iasă din Egipt; numai aceștia sunt demni să formeze nucleul poporului evreu care de abia s-a format.

Acum putem înțelege semnificația profundă a ieșirii din Egipt. Pentru prima oară s-a format un popor al cărui fii sunt gata să-l urmeze pe Dumnezeu, să-i asculte poruncile și să-l slujească ca oameni liberi. Aceasta este și semnificația acestei afirmații din Hagada că fiecare trebuie să se vadă ca și cum el însuși a ieșit din Egipt; noi, anul acesta, fii acelui popor care s-a creat atunci, popor liber care nu se teme de egipteni sau de alte popoare și este pregătit să-L slujească pe Dumnezeu ca un popor liber în mod public. În felul acesta noi producem încă o verigă în rețeaua poporului evreu care s-a consolidat la momentul ieșiri din Egipt.

Așadar, ieșirea din Egipt este evenimentul ctitor în formarea poporului evreu: mesajul ferm al Toraei este că procesul acesta de formare al unui popor liber dintr-o adunătură de sclavi este evenimentul fundamental în istoria noastră și tot ce facem noi astăzi ca un popor este o urmare directă sau indirectă al evenimentelor ieșirii din Egipt. Așa sunt și Darea Torei și intrarea în Ereț Israel.

Doar un popor liber are nevoie de legi, adică de Tora și doar un popor liber are nevoie de o țară, adică de Ereț Israel. Așa fiind, să nu ne mire că ieșirea din Egipt este pusă în evidență prin diferite căi în Tora și în tradiția evreiască.