Printre legile cu privire la comportamentul în caz de război din această pericopă  descoperim o lege care stabilește  cum se decide soarta unei femei frumoase, care a fost luată prizonieră.  În traducerea mea din originalul ebraic al Torei, textul  precizează amănunți:

”Poate că printre cei prinși prizonieri vei vedea o femeie frumoasă și vei dori s-o iei de nevastă. O vei aduce înăuntrul casei tale și ea își va rade capul și își va face unghiile. O să-și lepede rochia de prizonieră, o să stea în casa ta, o să-i plângă pe tatăl și pe mama ei o lună de zile și după aceea o să te duci la ea, o să te culci cu ea și ea o să-ți devină  nevastă.” (Deuteronom 21:11-13.

Textul de mai sus naște, la răndul său o serie de întrebări pe care merită să le punem și să le găsim răspunsurile deloc simplu, după cum vom vedea, de descoperit. Iată  câteva din aceste întrebări:

  Ce înseamnă expresia: ”Și-a făcut unghiile”?

De ce trebuie ca femeia să-și facă unghiile? Marele traducător în limba aramaică a Torei, Onkelos, traduce ”Își crește unghiile.” Așa explică și toți marii comentatori evrei și la fel și Midraș Sifri Devarim: ”Își crește unghiile ca să se urâțească”. Explicația asta se potrivește cu comentariul lui Rabi Akiva potrivit căruia Toraua nu acceptă căsătoria între o prizonieră de război și un fiu al poporului Israelului.

Dar noi nu putem să vedem în asta doar un comentariu și o explicație. Este mai mult de discutat aici și vom începe cu povestea lui Mefiboșet, nepotul regelui Saul și fiul lui Yonatan:

”Nu și-a făcut picioarele și nu și-a făcut nici barba” (2Samuel 19:24).

Aici este clar că este vorba despre tăierea unghiilor și a bărbii și nu despre creștere, adică despre înfrumusețare și nu de urâțire. La această înțelegere ne ajută și faptul că ”făcutul unghiilor” este amintit chiar lângă raderea capului, adică, în ambele cazuri  este vorba despre tăiere. O dispută despre subiectul ăsta avem în Talmud, tractatul Yevamot, 48:b între Rabi Eliezer și Rabi Akiva. Și în traducerile creștine (Septuaginta, Vulgata, Neofiti) inclusiv în românește este tradus ”tăiere”. Disputa apare în textul ebraic original.

Sunt comentatori care spun că părul și unghiile simbolizează personalitatea omului. Orice modificare care intervine în modul lor de prezentare dezvăluie dorința de abandonare a unei identități din trecut și schimbarea cu una nouă.

          Care este semnificația expresiei”Și-a ras capul” ?

Această expresie ridică și ea multe probleme. Cunoaștem din Tanach legătura între haine și doliu (Geneza 38:14, 2Samuel 14:2) și la fel între unghii și doliu (Mefiboșet când David a fost  exilat din Yerușalaim în timpul revoltei lui Avșalom). Dar între tăiatul părului și doliu nu este nici o legătură. Din contră, în doliu se lasă părul să crească și nu se taie. Așa că cel mai logic este să acceptăm ca explicație a acestui comportament  pe cea amintită mai sus și anume dorința de  debarasare de trecut și achiziția unei identități noi.

          O nouă întrebare ar putea fi : Ce este ”rochia de prizonieră”?                 

Să fie, oare, vorba despre o haină pe care o purta în momentul în care a fost luată ca prizonieră sau este  haina pe care o va purta în timpul prizonieratului?

În privința ”rochiei de prizonieră” există  o controversă între comentatori. Unii ocnsideră că este vorba de o rochie specială pentru prizonieri, un fel de uniforme de închisoare, un fel de zeghe, pentru a-i diferenția de restul populației, liberă. Despre schimbarea hainelor mai avem o referință în Tanach, de exemplu Iosef, când trebuie să apară în fața faraonului (Geneza 41:14). La fel și Yehoyachin, regele Iuda, după ce e eliberat din închisoare după 37 de ani de stat acolo, babilonienii îi schimbă hainele (2Regi 25:27-30).

Alții explică că este vorba despre hainele pe care le purta când a fost prinsă, haine în care încerca să-i seducă pe cei care au prins-o, ca să-i convertească. Rași spune: ”Ele (hainele) sunt frumoase pentru că fetele altor națiuni (goyim) se înfrumusețează  ca să-i facă să păcătuiască  pe alții.” Explicația asta este după Midrașul Sifri Devarim și după părerea lui Rabi Akiva. În consecință, femeia inamică prezentată aici nu este o victimă, ci o femeie rău intenționată,  despre  care ne vorbește autorul Proverbelor 7:5-12.

           Ultima întrebare privește expresia ”O lună de zile”

           De ce cel care o ține pe prizonieră trebuie să aștepte o lună până când se va căsători cu ea? Una dintre explicațiile mai puțin acceptate pentru o lună de zile este că bărbatul așteaptă să vadă dacă femeia nu este gravidă. Alții explică că o lună este perioada de doliu și femeia, din cauză că nu-i mai vedea pe părinți, se comportă de parcă aceștia ar fi murit. Problema este că perioada de doliu în timpul Tanachului nu ținea o lună, ci o zi, o săptămână sau ”multe zile”, după cum apare în foarte multe părți în Tanach.

Ca un rezumat al  legii femeii frumoase, putem spune că ea nu este dată ca să îndepărtăm poporul evreu de celelalte națiuni, ci este un fel de îndreptar  practic de  educare a soldatului israelian în război. Torau ne învață faptul că și în condiții de război trebuie să ne abținem de la fapte imorale  și să cinstim curajul și dreptatea, dar și să avem tăria abținerii de la a umili adversarii.   Acest comportamentul este cel  compatibil cu toate legile de război din Deutoronom, (de exemplu capitolele 20 și 23).

În ciclul poveștilor lui Iosef avem descrieri ale unor emoții  puternice și supărări adânci ale fraților lui Iosef, după ce au ajuns în Egipt și s-au întâlnit cu o personalitate egipteană de rang foarte înalt, care îi acuză de tot felul de abuzuri. Ulterior ei sunt încercați de  sentimente de vinovăție, frică și stres, care  nu-i vor părăsi până la sfârșitul cărții  Genezei.

Față în față cu ei stă fratele lor Iosef care trece, la rândul lui, printr-o serie întreagă de stări sufletești cu ocazia reîntânirii cu frații lui și familia după 22 de ani de ruptură. Unul dintre leitmotivele care se repetă în toate aceste întâlniri este  plânsul lui Iosef. El plânge și plânge, dar foarte puține sunt plânsete de regret, de mâhnire. Vom analiza,  în continuare, aceste plânsete și vom vedea în ce măsură ne ajută acest lucru să înțelegem mai bine evenimentele.

    Primul dintre plânsete (Geneza 42:24). Iosef s-a prefăcut că nu-i înțelege pe frați, iar ei nu s-au ferit să îl vorbească de rău între ei în fața lui, crezând că el înțelege numai ceea ce traducătorul îi zice: ”Însă ei nu știau că Iosef îi înțelegea, fiindcă între ei era un interpret” (Geneza 42:23). Ei și-au adus aminte cum n-au vrut să-l asculte de loc pe fratele lor mai mic: ”Ei și-au zis unul altuia: fără îndoială, suntem vinovați față de fratele nostru, căci am văzut necazul sufletului său, când ne implora să-i arătăm îndurare, dar nu l-am ascultat. De aceea a venit necazul acesta peste noi” (42:21). În continuare și Reuven îi acuză că nu l-au ascultat când a încercat să-l apere pe fratele lor. În momentul acesta Iosef nu mai poate să se abțină și fuge în cealaltă cameră: ”S-a întors de la ei și a plâns” (42:24).

Al doilea plânset (Geneza 43:30). Frații lui Iosef ajung la casa lui împreună cu fratele lor mai mic, Binyamin, și-l așteaptă.. Când Iosef ajunge, el are o atitudine plină

de simpatie față de frați, și îl privește la fel și  pe Binyamin, care este fiul mamei lui,  ”El a întrebat: Acesta este fratele vostru cel mic despre care mi-ați vorbit? Și a adăugat: HAȘEM să te ocrotească, fiul meu. Iosef s-a grăbit să plece, fiindcă îi ardea inima pentru fratele său și a căutat un loc unde să plângă. A intrat într-o cameră și a plâns acolo, apoi s-a spălat pe față, a ieșit și s-a stăpânit” (43:29-31). Detaliile sunt uluitoare: întâi aproape se prăbușește, apoi în ultima clipă se retrage în altă cameră și plânge. Spălarea feței dovedește lacrimile vărsate pe ea.

Al treilea plânset (Geneza 45: 1-2). Acesta este, dintre toate plânsetele, cel mai puternic  dintre toate  și  stă scris asta literal. ”Atunci Iosef nu s-a mai putut stăpâni înaintea tuturor celor care stăteau lângă el ... și el a plâns cu voce atât de tare, încât l-au auzit egiptenii și s-a auzit chiar și în casa faraonului”. Iosef nu și-a mai strunit sentimentele și se pare că plânsul său s-a transformat într-un urlet uriaș, care s-a auzit în tot orașul. După cum spune și Rașbam (nepotul lui Rași), parcă până acum s-a tot abținut și toate plânsetele s-au adunat acum într-un țipăt enorm. În ebraică nu este scris doar ”a plâns”, cum am tradus, ci și: ”și-a dat vocea în plâns”.

Al patrulea plânset (Geneza 45:14-15). După ce Iosef și-a exteriorizat tot ce a adunat în suflet în toți acești ani, el s-a întors spre fratele lui, Binyamin: ”Apoi, s-a aruncat de gâtul lui Binyamin, fratele lui și a început să plângă, iar Binyamin a plâns și el la gâtul lui”. După aceea s-a dus spre frații lui: ”Și i-a sărutat pe toți frații, unul câte unul, și a plâns la gâtul lor”. Acest plâns a venit împreună cu săruturi de dragoste și de apropiere. Rași ne învață aici că frații, văzându-l împăcat cu inima lui, au început să vorbească cu el, că până atunci le era rușine de el. Și Radak comentează în același spirit.

Al cincilea plânset (Geneza 46:29). ”Iosef și-a pregătit carul și a urcat în întâmpinarea tatălui său,  în Israel, la Goșen. Când l-a văzut s-a aruncat de gâtul lui și a mai plâns și la gâtul lui”. La această scenă există  o controversă între comentatori în ceea ce privește identitatea  celui care a plâns. În originalul ebraic este scris ”el a plâns” și, după forma frazei, poate fi oricare dintre ei. După părerea mea și nu numai, plângătorul este Iosef, cunoscut ca plângăreț și căruia i-a fost atât de dor de iubitul său tată. Cuvântul care soluționează problema este cuvântul ebraic 'od עוד, care înseamnă încă (o dată), mai mult. Cine plânsese înainte este Iosef și nu Yaakov, așa că este clar că pronumele „el”se referă la Iosef și din cauza aceasta, spre deosebire de alte traduceri, eu am tradus așa.

Al șaselea plâns (Geneza 50:1). Acesta este singurul plâns care pornește de la adânca mâhnire provocată de  doliul din cauza morții unui membru de familie iubit. După ce l-a văzut pe Yaakov, care își dăduse ultima suflare, ”Iosef și-a lipit fața de fața tatălui său, l-a plâns și l-a sărutat”.

 Al șaptelea plâns și ultimul (Geneza 50:17). După ce l-au înmormântat pe Yaakov, frații lui au venit la Iosef ca să-i ceară iertare în numele lor și al tatălui lor. Ceea ce i-au făcut ei cândva,  numesc acum  ”nelegiuire, crimă” și ”păcat”. Au căzut la pământ în fața lui, spunându-i chiar :  ”Iată că noi suntem sclavii tăi”. Iosef a început să plângă când i-au spus toate acestea. După aceea el îi mângâie și îi liniștește ”Voi mi-ați vrut răul, dar Hakadoș Baruch Hu a vrut să schimbe totul  în bine ... și i-a consolat și le-a vorbit inimilor lor”. Acesta este un tablou surrealist. Ei au comis o adevărată  crimă față de el, în schimb el îi ocrotește, având grijă de situația lor spirituală și încercând să-i încurajeze.

Întrebarea este ce înseamnă aceste plânsete ? De ce Tanachul le prezintă atât de detaliat,  spre deosebire de stilul biblic, foarte concis ? Explicația cea mai clară ne-o dă profesoara tuturor celor care au învățat Tanach în Israel, Nehama Leibowitch. Ea ne explică faptul că Iosef avea un suflet tandru, care își întâlnește pe frații după 22 de ani de suferință și umilință, în care ei l-au hârțuit și l-au chinuit, vânzându-l străinilor. El nu simte nici ranchiună și nici  nu are dorința de răzbunare. El simte doar dragoste și devotament față de frații lui și nu are nici o intenție să-i facă să treacă prin ce l-au trecut ei pe el.

    Așadar, plânsul este o exprimare a sufletului, altfel decât  prin intermediul cuvintelor, ci prin ceva mai expresiv și  înălțător – plânsul, ca transfigurare, nu de durere și doliu, ci de fericire și adorare. Ăsta este plânsul lui Iosef, țadikul care plânge. 

Numirea unui rege este una din cele 613 (taryag) mițvot. După Sefer Hachinuch este mițvaua no. 197, după cum apare în Tora:

”După ce vei intra în țara pe care ți-o dă Dumnezeul și o vei stăpâni și vei sta în ea ... să pui peste tine un rege” (Deutoronom 17:14-15).

Pe vremea profetului Samuel  poporul a cerut  împlinirea acestei mițva:

”Toți bătrânii lui Israel s-au strâns și au venit la Samuel la Rama. Ei au zis: ... pune un rege peste noi să ne judece” (1Samuel 8:4-5).

Replica lui Samuel a fost de supărare, cu toate că era o cerință de îndeplinire a unei mițva din Tora : ”Samuel n-a văzut cu ochi buni faptul că ziceau să le dea un rege ca să îi judece.” Mai mult decât asta. El încearcă să-i determine să renunțe la o asemenea  cerere, spunându-le că regele o să le ia băieții și fetele, pământurile și măgarii (versetele 10-17 din același capitol). Versetul 19  relatează despre eșecul încercării lui  și despre faptul că poporul respinge categoric avertismentul lui Samuel:

”Poporul n-a vrut să asculte glasul lui Samuel și a zis „Nu!”, ci să fie un rege peste noi.” (1Samuel 8:19).

Ca să înțelegem poziția defavorabilă a lui Samuel vom citi din nou mițvaua din Tora: ” După ce vei intra în țara pe care ți-o dă Domnul și o vei stăpâni și vei sta în ea și vei zice: Vreau să pun peste mine un rege, ca acela pe care îl au  toate neamurile care mă înconjoară.” (Deutoronom 17:14). Nu există nici o altă mițva în Tora în care inițiativa vine din partea poporului. Mai este, de asemenea,  scris că motivul  acestei cereri este ca să fim în rând cu  toate națiunile. Nici motivul ăsta nu există în nici o altă mițva.În concluzie, din cele scrise în Tora se poate înțelege că nu este absolut necesar să avem un rege. Și Samuel înțelege că numirea unui rege va avea rezultate proaste. În ambele cărți ale  Regilor este descris amănunțit că Samuel avea dreptate în opoziția lui la învestirea unui rege (în multe capitole: 1Regi 11, 12, 15, 16, 17, 22 și așa în 2Regi). Așa că Domnul le-a dat rege fiindcă așa a vrut poporul. De aici vedem iarăși că Toraua noastră este o Tora dedicată vieții și care  se inspiră din viață și nu este nicidecum desprinsă de realitate.

Așadar Toraua a acceptat ceea ce a cerut poporul, dar cu o mare diferență. Regimul regelui în Israel este complet diferit de al tuturor celorlalți  regi din lumea antică. După versetul despre numirea regelui ne așteptam să vină atribuțiile lui. Așa este și până astăzi în toate constituțiile cunoscute în lume. Spre exemplu, și în Constituția României, articolul 80 despre președintele statului începe cu rolul președintelui și toate articolele până la 94 sunt despre atribuțiile lui.   În Tora nu  este așa. După versetul cu numirea regelui, în loc să găsim atribuțiile lui, noi citim despre interdicțiile și restricțiile care îi sunt impuse:

 ”Să nu aibă mulți cai și să nu întoarcă  poporul înapoi în Egipt ... să nu aibă un mare număr de neveste ... și să nu strângă mari grămezi de argint și aur.” (Deuteronom 17:16-17).

Foarte surprinzător este versetul următor:

”Când se va așeza pe scaunul de domnie, o să scrie pentru el o copie a acestei Tora ... o s-o aibă cu el în toate zilele vieții lui ca să învețe să îl onoreze pe Dumnezeu și să păzească toate cuvintele acestei Tora și toate legile acestea.” (versete 18-19).

De ce este regele obligat să facă asta? Răspunsul vine imediat, în versetul 20:: ”pentru ca inima lui să nu se înalțe mai presus de frații lui.” Este important să fim atenți la cuvântul ”frați”. Supușii regelui nu sunt numiți  în Tora nici conaționalii regelui, nici poporul său,  ci sunt numiți „frații” regelui. Folosirea acestui termen lasă impresia unei democrații adevărată! Rambam (Maimonides) scrie pe larg  despre rege ca despe „fratele” lui  Bnei Israel. Cartea ”Hilchot Hamelech” cap. 2 Rambam ne spune că regele trebuie să fie lipsit de îngâmfare, milos și umil cu cei mici și să nu-i jignească. Când vorbește cu publicul, să vorbească calm, să se comporte extrem de modest, să suporte sâcâielile lor, plângerile și acuzațiile lor.

Este interesant să comparăm spusele lui Rambam cu purtarea altor regi din lumea antică din Tanach. Despre regele Ahașveroș este scris: ”Orice bărbat sau femeie care intră la rege în curtea dinăuntru, fără să fie chemat, legea este să fie omorât. Numai acela scapă cu viață căruia îi întinde regele toiagul lui de aur,” (Ester 4:11). Când s-a supărat regele Ahașveroș pe HaMan este scris: ”Regele a zis: „Spânzurați-l !” ... și l-au spânzurat pe HaMan de un copac.” (Ester 7:9-10). Când vrăjitorii i-au spus faraonului că la evrei se va naște un băiat care îi va scoate pe aceștia din Egipt, el a ordonat: „Pe orice băiat care se va naște să-l aruncați în Nil !.” (Exodul 1:22). Spre deosebire de aceste exemple de comportament regal discreționar, din povestea viei lui Nevot pe care regele Ah'av a vrut s-o cumpere (1Regi 21:1-4) ca și din alte numeroase exemple, putem afla despre restricțiile la care erau supuși regii evreilor față de alți regi din lumea antică.

Cu toate aceste restricții, mulți regi ai evreilor, iar  printre ei chiar din rândul celor mai mari,  au avut și ei comportamente excesiv de   autoritare sau  greșite, ca de exemplu David (2Samuel 11-12) și Salomon (1Regi 11). Așa că putem pe bună dreptate să înțelegem împotrivirea lui Samuel la instalarea unui rege.

În pericopa noastră este povestită o întâmplare extraordinară, care arată de parcă ar fi un spectacol de magicieni. Când Moise și Aaron vin la Faraon să-i ceară să-i elibereze pe evrei, Faraonul le cere un semn că sunt serioși. Și atunci Și și-a aruncat Aaron bastonul în fața Faraonului și s-a prefăcut încrocodil (Exodul 7:10), a aruncat bastonul înaintea lui Faraon și a slujitorilor săi și s-a transformat în crocodil. Faraonul nu s-a mirat și i-a chemat pe vrăjitorii lui – Hartumim – și ei au reușit să facă același lucru. Atunci s-a produs marea surpriză: bastonul lui Aaron a înghițit celelalte bastoane: Și și-a aruncat fiecare bastonul și s-au prefăcut în crocodili și le-a înghițit bastonul lui Aaron bastoanele. (Exodul 7:12). Surpriza aceasta ne-ar putea face să credem că crocodilul lui Aaron a înghițit celelalte bastoane. Aici Rași ne învață că nu a fost așa: După ce a redevenit baston le-a înghițit pe toate. El ne învață că crocodilul lui Aaron le-a înghițit pe celelalte după ce a redevenit baston.

Întrebarea este dacă și celelalte au apucat să redevină bastoane sau le-a înghițit ca crocodili. Aici comentatorii mai recenți sunt împărțiți: unii cred că s-au întors să fie bastoane, alții că nu au mai apucat. Există și unii care spun că acest fapt nu este important și din cauza asta Rași îl ignoră pur și simplu – iar întrucât oricum minunea s-a produs acesta este singurul lucru important.

Sunt mai sunt multe lucruri interesante legate de bastoane. Midraș Tanhuma ne povestește că, cu toate că bastonul lui Aaron le-a înghițit pe celelate, acesta nu s-a ”îngrășat” așa cum te-ai fi așteptat după o „masă” atât de copioasă. Și faptul că bastonul care a fost aruncat în fața Faraonului a fost bastonul lui Aaron și nu bastonul lui Moise este comentat. Astfel, în cartea Zohar este scris că bastonul lui Moise era sfânt în mod special și de aceea este numit ”bastonul lui Dumnezeu” ( Exodul 4:20), deci nu putea în nici un caz să fie folosit ca să înghită bastoane egiptene considerate a fi „impure”.

Un alt lucru foarte interesant este că nu ambele bastoane s-au transformat în același animal. Bastonul lui Moise s-a transformat lângă Hasne, tufa care ardea, în șarpe – nahaș, în timp ce bastonul lui Aaron s-a transformat în Tanin, care este ori crocodil ori o altă reptilă mare. Interesant este și faptul că toți pictorii din Renaștere, în rândul cărora episodul cu bastonul lui Aharon era foarte popular, în toate picturile lor, bastoanele se transformă în șerpi. Așa găsim și în interpretarea lui Rași.

Toată povestea fetelor lui Lot  pare a fi, la prima vedere,  foarte scurtă, nu mai mult de nouă versete (Geneza 19:30-38). Dar, citind cele nouă versete devine cât se poate de clar  că asta nu este toată povestea și că ea este un rezultat direct al dezastrului din Sdom și Amora (Sodoma și Gomora) descris cu câteva versete înainte. Întrebarea este dacă trebuie să legăm povestea numai de acest eveniment sau ajungem și noi la concluzia eronată a fetelor că a venit sfârșitul lumii. Sau poate, ca să înțelegem mai bine, trebuie să lărgim sfera explicațiilor.

În centrul evenimentelor din familia  lui Lot se află fapte de incest, condamnate sever de  Tanach, fiind interzise.și provocând repulsie.  Dar noi nu găsim în acest  text nici un fel de atitudine critică față de aceste fapte. Textul este foarte ”corect”, fără nici un fel de notă critică. Cel obligat să-și definească atitudinea față de asemenea fapte oribile este cititorul însuși.  Pentru ca să o putem face și noi, trebuie să vedem contextul în care apare povestea.

Fetele lui Lot sunt amintite pentru prima oară în povestea asediului concetățenilor din Sdom asupra casei lui Lot (Geneza 19:8), în urma sosirii unor oaspeți. Cu privire la aceștia, viziunea sa  acordă primirii oaspeților  o valoare mai presus de orice. Ca să-i salveze pe oaspeți, el este gata să-și sacrifice  cele două fete virgine și să le „ofere” asaltatorilor. Spre norocul lor, planul nu reușește fiindcă îngerii, adică înșiși oaspeții, îl salvează pe Lot și familia lui și îi bat crunt pe atacatori. Însă, după cum spune proverbul, „așchia  nu sare departe de trunchi” ... și viziunea asupra vieții și a valorilor omenești a fetelor seamănă cu cea a tatălui,.astfel  încât, în  momentul în care sunt într-o încurcătură, ele propun exact același fel de soluție ca și acesta.

Soluția propusă de ele este una altruistă. Ele sunt sigure că toată planeta a fost distrusă și numai ele mai sunt în stare să salveze lumea.  Midraș Bereșit Raba 51:8 comentează astfel: ”Ele gândeau că lumea s-a terminat, așa cum s-a întâmplat cu generația potopului.” După părerea fetelor, valoarea acțiunii de salvare a lumii este o valoare nobilă și, ca să o poată îndeplini, ele sunt gata să comită un act  incestuos cu tatăl lor. Și tatăl și fetele consideră că „scopul scuză mijloacele”, cu toate că este vorba de mijloace sexuale oribile și prohibite.

Însă Hazal, înțelepții noștri, scot în evidență bunele intenții ale fetelor. În Talmud, tractatul Nazir 23a stă scris că ele au avut intenții de mițva. Despre sora cea mare se scrie că ea este convinsă că omul trebuie s-o ia înainte întotdeauna pentru o mițva, și fiindcă ea a fost prima, deci  înaintea surorii ei, i s-a acordat ca răsplată dreptul ca urmașii ei să devină generații de regi (vom vedea imediat despre ce este vorba).

Care este legătura între povestea  fetelor lui Lot și viitorul celor două popoare rezultate din acest incest, Moav și Amon?  În lista lungă de mițvot din pericopa Ki Tețe, după șirul de interdicții de incest, apare și interdicția de căsătorie cu fete din rândul celor două popoare. În Deutoronom 23:3: ”Nici Amon nici Moav să nu intre în congregația Domnului. Niciunul dintre ai lor, nici chiar a zecea generație, să nu intre în congregația lui HAȘEM, și aceasta pe timp indefinit.” Interdicția asta vine imediat după interdicția de căsătorie cu un bastard. Interdicția de zece generații există numai la bastarzi, moavieni și amonieni.

Din această lege, prezentată  în Deutoronom, reiese că acestor două popoare li se interzice accesul  în congregație din cauza originii lor incestuoase. Nu este mai puțin adevărat nici faptul  că  soarta lui Moav și Amon în viitor este prezentată mult prea  obscur în Tora, ca să ne putem permite fie să-i disculpăm, fie să-i acuzăm.

Rut, moabita a cărei origine ne este amintită de nenumărate ori în cartea  Rutei, este mama bunicului regelui David. Cu alte cuvinte, originea regelui Mașiah (Mesia) este în Lot și fetele lui. Deja de la mijlocul poveștii, midrașul accentuează faptul că băiatul care se va naște în viitorul îndepărtat din această relație va fi regele Mașiah/Mesia.

Este interesant, în această privință, felul în care  apare aici o trăsătură comună atât fetei cele mari a lui Lot, cât și Tamarei, nora lui Yehuda și Rutei. Toate trei au contribuit la nașterea regelui David. Dacă nu era Moav nu se năștea Rut, din care a ieșit apoi Oved, la rândul lui Yișai, tatăl lui David. Dacă nu era Tamar nu se năștea Pereț, tatăl lui Boaz, la rândul lui tatăl lui Oved. Asocierea fiicelor lui Lot cu Tamar și Rut astfel încât toate trei să ajungă să facă copii prin înșelătoria despre care am povestit, arată că Tanachul le vede într-un fel pozitiv pe toate trei și chiar le binecuvântează.

Povestea lui Lot și a fetelor lui este o poveste paradoxală: intenții bune, finalizate printr-o faptă condamnabilă, astfel că cititorul trebuie să fie foarte atent la aprecierea faptelor  fetelor, inspirate de intenții bune, vizavi de interdicția Tanachului cu privire la  incest.

Și în sfârșit, să nu uităm că, deși  toate personajele care joacă  acestă „piesă” a vieții lor  aparțin  familiei lui Avraham, partea pozitivă a caracterului lui Lot de om cinstit și unicul ”țadik”, perfect, în toată Sodoma, este urmarea educației exemplare pe care el a primit-o de la unchiul său, Avraham Avinu, tatăl poporului nostru.

Înainte de toate să ne aducem aminte de povestea fetelor lui Lot, din pericopa Vayera, în care am amintit legătura lor cu alte două fete, al căror exemplu l-au urmat, culcându-se cu bărbații de care aveau nevoie prin înșelăciune, toate trei fiind astfel și străbunicele  lui David Hamelech. În afară de asta, cel puțin povestea fetelor lui Lot și a Tamarei sunt cazuri de incest, cu diferite grade de gravitate. Fetele s-au culcat cu tatăl lor, Lot, pe când Tamar s-a culcat cu socrul, deci nu o rudă directă, dar chiar și așa un fapt interzis de Tora.

Această idilă a lui Tamar cu socrul ei, Iuda, se intersectează cu  desfășurarea  poveștii principale a pericopei, pe care o vom intitula pe scurt ”Vânzarea lui Iosef”. După ce Toraua ne spune că Iosef a fost vândut, se produce un suspans și trecem la povestea lui Iuda. După care ne întoarcem la povestea lui Iosef în Egipt, în casa lui Potifar. Toraua în Geneza 38 ne povestește că Iuda s-a despărțit de frații lui și a plecat spre  orașul Adulam, care se află pe teritoriul tribului Iuda și acolo s-a căsătorit cu o fată Cnaanit (Canaanită) numită Bat Șua, adică fiica lui Șua. Noi înțelegem că ăsta este probabil numele tatălui ei și ni se mai spune că el este Canaanit. Este o mare discuție printre comentatori despre faptul că prima soție a lui Iuda a fost o Canaanită cu toate că Avraham dăduse poruncă fiilor săi să nu se căsătorească cu aceste femei. El a avut cu ea trei băieți: Er, Onan și Șela. Fiul cel mare, Er, s-a căsătorit cu o fată numită Tamar, care după midraș era din Aram. El moare și cel de al doilea frate, Onan, o ia în căsătorie. Dar el, în loc să se culce cu ea ca să aibă urmași, a vărsat sămânța pe pământ și din cauza asta Hakadoș Baruch Hu l-a omorât. Lui Iuda îi este frică să-l dea pe al treilea băiat ca soț lui Tamar, după ce primii doi au murit, așa că, sub pretextul că e prea tânăr, o refuză. Ea este nevoită să se întoarcă la tatăl ei. Ea este nevoită să stea acasă fără să se mărite din cauza legii evreiești care se numește yibum și în care, dacă o văduvă vrea să se căsătorească din nou, trebuie s-o ia pe  cea mai apropiată rudă, începând cu frați necăsătoriți. Așa s-a întâmplat, de exemplu, cu Rut, atunci  când Boaz a vrut să o ia de soție și  l-a rugat pe cel mai apropiat să o elibereze (un fel de divorț). Aici cel mai apropiat era Șela, dar tatăl, Iuda n-a vrut ca ei să se căsătorească. Așa că ea aștepta. Când a aflat de venirea lui Iuda la Timna, orașul în care familia ei locuia, s-a deghizat în prostituată și l-a așteptat pe Yehuda în mijlocul drumului. El s-a culcat cu ea fără s-o recunoască și i-a promis ca plată un ied din turmă, lăsând zălog inelul său cu sigiliu, șnurul său și toiagul. După aceea, când a vrut să-i plătească, nu mai era de găsit și Yehuda s-a hotărât să renunțe la zălogul pe care îl lăsase. După ce Yehuda a aflat că Tamar este însărcinată, el poruncește ca ea să fie arsă. Când ea este scoasă ca să fie arsă, Tamar îi arată doar lui obiectele pe care le primise de la el. El le recunoaște imediat și își recunoaște greșeala, spunându-i ”a avut mai multă dreptate decât mine” צדקה ממני, adică trebuia să-i dea voie să se mărite cu Șela, și a anulat arderea pe rug. Celor doi s-au născut gemeni, cel mai mare numit Pereț, din care se va naște după câteva generații David Hamelech, iar cel mic se numește Zerah.

Până aici cazul acesta a lui Iuda și Tamar. Însă povestea aceasta naște multe întrebări și mirări care se cer  explicate. Noi le vom prezenta foarte pe scurt. Două întrebări de bază trebuie puse: 1. Problematica căsătoriei lui Iuda cu o fată care nu este evreică; 2. Poziția acestui eveniment în mijlocul desfășurării vinderii lui Iosef egiptenilor.

Este evident că introducerea poveștii cu Tamar chiar în mijlocul procesului de vânzare și deplasare a lui Iosef în Egipt nu are rațiuni de cronologie. Dacă analizăm desfășurarea evenimentelor, vedem că, sub aspect cronologic, nu aici este momentul și locul potrivite. Nu numai asta. Dacă facem socoteala, de la vânzarea lui Iosef până la mutarea familiei în Egipt au trecut 22 de ani. Este greu de explicat cum s-au putut naște trei generații ale lui Iuda într-o  perioadă atât de scurtă.  ( Dar despre toate interpretările înțelepților vom scrie altă dată).

Pentru o explicație mai clară a includerii acestui caz în procesul de vânzare, trebuie să înțelegem importanța evenimentelor petrecute cu Iosef, care  ocupă cam o treime din ultima parte a cărții Genezei (capitolele 37-48). Primejdia de asimilare care amenință și astăzi poporul evreu în diaspora, a existat deja înainte de formarea poporului, când era vorba încă de o singură familie. Hazal, înțelepții, ne-au învățat deja că tot ce i s-a întâmplat lui Iosef a fost ca să se ducă toată casa, adică familia  lui Iacov în Egipt, după cum I-a prezis Domnul lui Avraham (Geneza 15:13) ca acolo, în robie, să se formeze poporul evreu. Asta ca să se  elimine posibilitatea ca aceștia să fie asimilați de către  popoarele din Canaan. Formarea acestui popor într-un cadru ostil, unde ei vor fi detestați în calitate de  robi și izolați, le vor da posibilitatea să se dezvolte ca un popor liber și independent. Primejdia de asimilare care amenință și astăzi poporul evreu în diaspora, a existat deja înainte de formarea poporului, când era vorba încă de o singură familie. Mai rămânea  de ales destinația potrivită, care nu putea fi decât un regat puternic, aflat la mică distanță și în care păstorii semiți erau priviți cu antipatie (evreii fiind păstori),  după cum ne spune chiar Toraua: ”...fiindcă toți păstorii sunt detestați în Egipt” (Geneza 46:34).  Cea mai mare și mai apropiată putere de felul acesta era Egiptul.

Să ne întoarcem acum la abominabilul gest  de a-l arunca pe cel mai mic dintre frați în groapă și a-l vinde străinilor, ca rob, iar un asemenea gest să fie, ce oroare!, opera  fraților mai mari. Aici vine imediat cazul acesta a lui Iuda și Tamar, care însemnează începutul asimilării între popoarele din Canaan.

Prin această predicție divină, de a izola pe evrei de celelalte popoare, El dă posibilitatea  familiei lui Iacov de a se dezvolta ca popor independent, așa cum ne spune poetul Psalmilor 105:17: ”A trimis înaintea lor un om care a fost vândut ca sclav, pe Iosef”. În fond, asimilarea a început cu cazul lui Dina (cap. 34), dar acolo a fost cu forța, prin viol,  pe când aici asimilarea a fost liber consimțită.

Perioada de robie în Egipt a venit în primul rând ca o poruncă divină de a da posibilitate unei familii, Bet Yaakov, să se transforme într-un popor puternic și independent, capabil să-și edifice propria istorie.

După o tradiție foarte veche, despre care aflăm  în capitolul  2 al lui  ”Seder Olam Raba” (prima carte evreiască de istoriografie din secolul  al doilea e.n.), Rahel și Lea (Lia) erau gemene.Precum în cazul gemenilor Iacov și Esav, tot așa și la gemenele lui Lavan, Lea a fost numită cea mai mare și Rahel cea mai mică: ”Și Lavan avea două fiice, numele celei mai mari era Lea, iar al celei mai mici Rahel” (Geneza 29:16). Yaakov, atunci când a vorbit cu Lavan despre viitoarea căsătorie, i-a spus exact pe care dintre ele o vrea:  ”pe Rahel, fiica ta cea mică” (Geneza 29:18).

Citind Toraua, desoperim   două femei total diferite: una activă și cu multă inițiativă, iar cealaltă domestică și pasivă. Apariția impunătoare a lui Rahel este vizibilă din primul moment; ea este frumoasă și  se învârtește cu dezinvoltură printre ciobani. După ce îl întâlnește pe Yaakov, se grăbește să-și anunțe tatăl despre  ruda care a ajuns la ei. Iacov s-a îndrăgostit  de Rahel de la prima vedere (Geneza 29:18) și a ales-o ca soție a lui pe  viață. Dar lui Rahel nu i-a fost de ajuns să fie doar soția lui Iacov; ea și-a dorit să fie și mama copiilor lui. Când, după ani buni de încercări zadarnice de a rămâne însărcinată, ea rămâne stearpă în continuare,  salvează situația introducând-o  pe sluga ei Bilha în casă, ca să-i fie soție lui Iacov.

Rahel își exprimă sentimentele într-un mod explicit și scrierea care ne vorbește de obicei cu aluzii, ne spune, de data aceasta, foarte clar, că ea o invidia pe sora ei (Geneza 30:1). Invidia asta este evidentă în afacerea cu mandragorele; Rahel îi propune sorei ei ca, pentru mandragorele adunate de fiul ei, Ruben, să-i predea noaptea patul ei surorii sale, ca ea să se culce cu Iacov (este clar, de aici, că Iacov dormea cu Rahel și nu cu Lea). Ironia sorții ! A doua oară Iacov se culcă cu Lea contra voinței sale, de data asta  la rugămintea  surorii sale, Rahel.

Cu toate astea,  locul lui Rahel, acela de  preferată a  lui Yaakov nu se schimbă. Când le cheamă pe cele două soții să se consulte cu ele, numele lui Rahel apare primul : ”Atunci Iacov a trimis să le cheme pe Rahel și pe Lea” (Geneza 31:4) și la fel  și în alte părți: ”Atunci Rahel și Lea au răspuns” (Geneza 31:14). Iacov a avut grijă ca înaintea întâlnirii cu Esav ”să pună pe Rahel și pe Iosef în urma tuturor” (Geneza 33:2) ca să fie păziți. În concluzie despre Rahel:  o soție iubită, foarte activă și independentă.

Lea, spre deosebire de ea, apare în ansamblu  ca o mamă. Ea își ascunde frumusețea  feminină  după un voal și tot ceea ce se vede sunt ochii săi  ”blânzi” (Geneza 29:17).  Cuvântul ebraic ”rach” folosit aici înseamnă moale, adică ochi moi, blânzi. Midrașul are două explicații. Unii comentează ca ”ochi triști”, iar alții înțeleg ”ochi frumoși”. Și în Targum Onkelus (traducerea în aramaică) apare ”ochi frumoși”. Adică ambele fete erau frumoase. Lea suferă fără încetare din cauza iubirii mari a lui Yaakov pentru  Rahel, spunându-i, deși acuzația adusă surorii ei este neîntemeiată, întrucât mandragorele erau, dimpotrivă,  biletul de intrare  a lui Yaakov în patul ei:  ”Nu-i destul că mi-ai luat soțul, de vrei acum să iei și mandragorele fiului meu !” (Geneza 30:15). Ea are speranța ca,  prin copiii pe care i-a născut, să  întărească legătura cu Yaakov. Toate gândurile ei  duc spre Iacov și asta se reflectă și în numele date fiilor ei (despre care, de data asta, nu vom vorbi). Ceea ce este evident este faptul  că ea va rămâne de cele mai multe ori pasivă, din momentul în care tatăl ei a dat-o lui Iacov (”a luat-o pe fiica sa Lea, a adus-o la el”, Geneza 29:23) și până în clipa morții. Chiar și când Lea se autodepășește, devenind, în mod neașteptat activă,  ca de exemplu atunci când o dă pe sluga ei Zilpa soție lui Yaakov, ea o face urmând  inițiativa  lui Rahel de a o da acestuia pe Bilha.

Și iată că  odată cu trecerea anilor, cele două personaje și-au schimbat statutul în conștiința, ca și în memoria poporului: Rahel, cea care nu putea procrea, a devenit ”mama fiilor (lui Israel)” iar Lea, cea care era secondanta surorii sale în inima lui Iacov, a rămas cunoscută drept „soția lui Iacov”.

Profetul Ieremia  scrie despre Rahel, care își plânge fiii pe drumul spre Ierusalim (Ieremia 31:14-16): Așa a spus Adonai:

„Un glas se aude în Rama, bocet și plâns amar, Rahel își plânge fiii, refuză să fie consolată pentru  fiii care nu mai sunt”. Dar intervine  Adonai: „Oprește-ți glasul din plâns și ochii din lacrimi, căci există o răsplată pentru munca ta, iar  fiii se vor întoarce din țara dușmanului. Există o speranță pentru viitorul tău și fiii  se vor întoarce în teritoriul lor”.

Așa că este ușor de înțeles faptul că femeia care era iubirea vieții  lui Iacov, deși era sterilă, Rahel, a devenit în conștiința poporului veritabila mamă a poporului Israel, iar cuvântul  fiii se repetă de trei ori în această profeție, fiind un cuvânt - cheie în tot paragraful. Sunt multe legende despre poporul evreu ieșind din exil și implorând-o pe  Rahel să-i ajute să se elibereze și să revină în țara lor.  Să nu uităm că Rahel este mama lui Mașiah Ben Iosef, cel care va pregăti venirea lui Mașiah Ben David, care la rândul lui este unul din copiii  lui Lea. Aceasta este Rahel, care este înmormântată singură într-un loc anume, în cares-a săvârșit din viață, situat   la mijlocul drumului între Ierusalim și Hevron, mormânt celebru, care astăzi este vizitat de mii de pelerini, în timp ce  Lea este înmormântată lângă Iacov în cavitatea  muntelui patriarhilor, în Mearat Hamachpela din Hevron.

Față de Rahel, Lea, care are în poveștile din cartea Genezei o imagine de mamă  (în fond, majoritatea poporului Israel este alcătuită din copiii ei), poziție construită de-alungul anilor cu modestie și perseverență, este înmormântată lângă soțul ei Iacov, ca și celelalte mame, conform ultimei dorințe exprimate de Iacov.

Roș HaȘana cade în primele două zile ale lunii Tișrei, care este prima lună a calendarului evreiesc actual, fiind echivalentă cu luna Septembrie și, câteodată, cu o parte din luna Octombrie. În tradiția evreiască, după cum apare în Mișna, tractatul Roș Hașana, sunt patru ani noi în perioade diferite a anului, unul pentru ani, unul pentru plante, unul pentru regi și sărbători și unul pentru animale și donații. Sărbătoarea ține două zile, care sunt zile de judecare a omului și în care i se scrie destinul pentru anul care vine. Semnătura pe această decizie se va pune de Yom Kipur, adică după zece zile, în care are timp să revină de pe drumul greșit pe care merge, să se pocăiască prin rugăciuni și cereri de iertare. Din cauza asta aceste zile sunt așa de importante și se spun în ele rugăciuni de iertare care se numesc ”Selihot” și care încep încă înainte de Roș HaȘana. În tradiția evreiască prima zi este și ziua încoronării Lui Hakadoș Baruch Hu ca Regele omenirii. În afară de asta este și Anul Nou, adică prima zi a anului. Cea mai importantă mițva a sărbătorii este audiția suflatului în Șofar.

După regulile calendarului evreiesc, prima zi de Roș HaȘana nu poate cădea  duminică, miercuri sau vineri, după regula care se numește ”La Adu roș” לא אד"ו ראש.

          Numele sărbătorii

 În Tanach se numește ”Iom Trua” (Deutoronom 29:1), adică zi de sunet de șofar și ”zichron trua” (Levitic 23:24), adică amintire de sunet de șofar. Numele de Roș HaȘana nu apare deloc în Tora, ci mult mai târziu, în cărțile înțelepților Hazal. În rugăciunile de Roș HaȘana sărbătoarea se numește ”Iom HaZichron”, adică ziua de reamintire, de aducere în memorie. Mai sunt și alte nume ca ”Iom HaDin”, ziua judecării, care este și numele de Roș HaȘana și de Iom Kipur.  Aceste două zile si cele zece zile dintre ele se mai numesc ”Iamim Noraim” ימים נוראים, adică zile groaznice, de judecată. Încă un nume este ”Kese” כסה, care înseamnă lună, și era denumirea de Roș Hodeș, pentru ca mai târziu să rămână numai unul dintre numele acestei sărbători, care este Roș Hodeș, prima zi a lunii Tișrei.

    Sursa acestei sărbători o găsim în Tora:

”Domnul a vorbit lui Moise și a zis: Vorbește tuturor Bnei Israel și spune-le: în luna a șaptea, în cea dintâi zi a lunii, veți avea o zi de Șabaton (odihnă), de reamintire de sunet (de șofar), o adunare (sau chemare) sfântă. Nu veți face nici o muncă și veți aduce jertfe Domnului.” (Levitic 23:23-25).

”În luna a șaptea, în cea dintâi zi a lunii, veți avea o adunare (sau o chemare) sfântă, o zi de sunet de șofar. Să aduceți, pentru ardere, ofrande cu un miros plăcut.” (Numeri 29:3).

Este interesant că, din cele cinci sărbători descrise în pericopa Pinhas (Numeri 29), în patru din ele repetăm în rugăciunea de Șmone Esre pe care o spunem de acea sărbătoare, exact numele scris în Tora și numai de Roș HaȘana numele este diferit. Singura mițva care apare în Tora este ”sunatul de șofar”. Dar noi știm din rugăciune că Roș HaȘana, la fel ca și Yom Kipur, este o zi de iertare, rugăciune, pocăință, ispășire. După tradiție, Roș HaȘana este prima zi din cele zece zile de căință ”Teșuva”. Este o perioadă de căință și iertare și rugăciunile de Roș HaȘana includ conținutul acestei zile.

Toate schimbările și adaptările acestea au fost făcute de Hazal, care, în primul rând a lungit sărbătoarea de la o zi, după cum este scris în Tora, la două zile, în toată lumea, inclusiv Israel. Spre deosebire de toate sărbătorile care în Israel țin o zi și în Diaspora două zile, Roș HaȘana este singura care ține două zile peste tot. Asta s-a în întâmplat după trecerea la un calendar fix unic. Până atunci, fiecare așezare stabilea luna după observare. În momentul în care s-a trecut la calendarul fix, era nevoie să se asigure că toți știu când este Roș HaȘana, așa că,  au stabilit două zile și în Ereț Israel.

          Care sunt caracteristicile sărbătorii ?

• Ziua aceasta se numește încă din Tora”Iom Tov”, adică ”zi de sărbătoare”
• De zilele astea nu se lucrează. În prima zi este interzis din Tora, iar a doua zi este interzis de la înțelepți דרבנן.
• Ziua încoronării Domnului ca unic Dumnezeu al lumii. În onoarea acestui eveniment ne îmbrăcăm în haine de sărbătoare și suflăm în trompete (șofar)
• Zi de judecată pentru toți oamenii. După tradiție, Roș HaȘana este o zi în care se hotărăște soarta fiecărui om, după faptele lui din anul care a trecut și în consecință soarta de anul viitor. În Talmud, tractatul Roș HaȘana 16:b scrie: ”A spus Rabi Iohanan: trei cărți se deschid de Roș HaȘana, unul pentru răi absoluți, unul pentru buni (Țadik) absoluți, unul pentru mediocri. Bunii absoluți scriu și se semnează pe loc pentru viață, răii absoluți scriu și se semnează pe loc pentru moarte, iar cei mediocri (din mijloc) rămân și „se clatină” de Roș HaȘana până în Yom Kipur, când cei care au câștigat judecata se înscriu la viață, iar cei care au pierdut se înscriu la moarte.”
• Prima zi a anului. În Tora anul începe de luna Nisan care este luna primăverii, luna ieșirii evreilor din Egipt. Numai în Mișna și în celelalte cărți a lui Hazal a apărut termenul de Roș HaȘana, adică începutul anului din luna Tișrei.
• Șofar. În Tora sărbătoarea este numită după suflarea și auzirea șofarului. Sunt multe explicații despre ce simbolizează suflarea în șofar. Dar să fim atenți, mițvaua nu este suflatul ci auzitul. Trebuie să fim la sinagogă să auzim. Să nu uităm că se suflă în șofar în fiecare dimineață în luna dinainte de Roș HaȘana, luna Elul, când se spun rugăciunile de Slihot (iertare), în cele zece zile între Roș HaȘana și Iom Kipur și de Iom Kipur.

Tradiții și ritualuri

Fiind vorba despre multe ritualuri vom aminti doar câteva:

• Se adaugă rugăciuni speciale celor obișnuite, printre care multe poezii religioase numite Piyutim. Printre cele mai importante rugăciuni se numără Avinu Malchenu și Netane Tokef, acesta fiind rostite numai de  așkenazi.
• Dezlegarea legămintelor התרת נדרים. În ajun de Roș HaȘana există un ritual de dezlegare de legămintele făcute pe parcursul anului.
• Tașlich תשליך. În prima zi de sărbătoare (sau în a doua zi, dacă prima cade de Șabat) după masă participanții merg la o sursă de apă, unde se spune o rugăciune ca să fie absolviți de păcate,  acestea fiind aruncate în apă.
• Masă festivă în ajun de sărbătoare.