În noiembrie 2020, la 74 de ani de la execuția ei la Budapesta, familia ei a hotărât – după multe ezitări –  să predea Bibliotecii Naționale a Israelului arhiva personală  a celui mai celebru membru al familiei, poeta și luptătoarea din forțelor speciale și de parașutiști, Hannah Szenes. Specialiștii bibliotecii au fost șocați de numărul uriaş de manuscrise pe care le-a lăsat în urmă, deşi avea doar vârsta de 23 de ani. Din ele aflăm multe detalii inedite despre viața ei și din activitatea literară, sionistă etc.

De pildă, la vârsta de şase ani a redactat un ziar. Pe la 12 ani, a început să scrie în ebraică, dar cunoştea perfect engleza, după cum se vede din scrisoarea trimisă în 1944 fratelui ei George. Scrisoarea a fost trimisă din Croația, cu câteva zile înainte de a trece în Ungaria unde avea să fie arestată în curând.

Printre documente se află și o poezie scrisă în 1941 la Nahalal. Ea pare o profeție pentru ceea ce o aștepta. Ca în toate poeziile ei, cuvintele sunt foarte simple:

Să mor

Să mor… de tânără… să mor… Nu, nu doream… Iubeam soarele cald, lumina,

Cântecul, doi ochi strălucitori Nu voiam război şi distrugere. Nu, nu voiam.

Dar fiindu-mi sortit să trăiesc acum, În vremuri sângeroase, de prăpăd,

Îţi mulțumesc, Doamne, că mi-e dat să trăiesc

Și-n ceasul de apoi să mă sfârșesc Pe pământul tău, patria mea.

Hannah Szenes nu a avut „privilegiul” să moară pe pământul țării sale, dar curând după declararea Statului Israel a fost înmormântată la Ierusalim.

Alte două documente emoționante sunt ultima ei poezie și ultimul bilețel adresat mamei ei, în limba maghiară. Ele au fost găsite în buzunarul fustei în care a fost executată.

Iată textul biletului:

Dragă și iubită mamă, nu am cuvinte. Doar atât îți pot spune: mii de mulțumiri. Iartă- mă dacă poţi. Tu vei înțelege de ce nu este nevoie de cuvinte. Cu dragoste nesfârșită, fiica ta.

 Mama ei a primit bilețelul abia când a venit în Israel. În 1945, la un an după execuția lui Hannei Szenes, un fost soldat din brigada evreiască a armatei britanice, Moshe Braslavski, a găsit sub patul ei din kibuțul Sdot Yam o valiză plină cu documente, scrisori și caiete cu poezii, de care nimeni nu știa. Câteva luni mai târziu, când mama Hannei Szenes a venit în Israel, aducând cu ea documentele pe care le avea la Budapesta, a primit bilețelul, împreună cu valiza. Astfel s-a creat arhiva, care a rămas în casa ei din Haifa până acum, când a ajuns la Biblioteca Națională din Ierusalim.

*  *   *

Nu am să-i relatez biografia cu cuvintele mele, ci o voi traduce pe cea scrisă de ea însăși. În 1939, curând după ce a ajuns în țară, Hannah Szenes s-a înscris la școala agricolă din Nahalal. La cererea de înscriere a adăugat un CV. Subliniez că este scris de mâna ei, într-o limbă ebraică literară impecabilă, cu toate că abia ajunsese în Israel și era autodidactă.

Către directoarea școlii agricole de tinere din Nahalal Atașat la cererea mea acest CV.

Mă numesc Anna Szenes (Anna este numele ei unguresc), mama mea, Katalin, pe numele de fată Goldberger, este văduva scriitorului Béla Szenes.

M-am născut în 17 iulie 1921 la Budapesta, cetățeană a regatului maghiar. Studiile de elementare le-am încheiat la o școală publică din Budapesta. În anul 1931 am început studiile la Gimnaziul de fete, iar la sfârșitul acestui an trebuia să-mi dau bacalaureatul. Trebuie să subliniez că am absolvit fiecare clasă cu note excelente. 

În afară de germană și franceză, limbi pe care le-am învățat la școală, stăpânesc și limba engleză.

Încă înainte ca destinul poporului meu să se înrăutățească în țara mea de baștină, îmi doream să-mi petrec viața în Ereț Israel. M-am hotărât să învăț o meserie pentru a putea participa la construirea țării. De aceea am hotărât să învăț ebraica și chiar și acum mă mai perfecționez, sperând că limba nu îmi va cauza probleme.

Așadar vă rog să acceptați cererea mea, fiindcă primirea mea la școală mi-ar face o mare bucurie și multă fericire. În acest act aș vedea primul pas spre împlinirea scopului meu în viață,

Cu stimă din toată inima, Ana Szene

Este cel mai emoționant și sincer CV pe care l-am citit vreodată.

Doi ani mai târziu a terminat școala din Nahalal și împreună cu un grup de tineri s-au alăturat noului kibuț Sdot Yam, aflat pe malul mării Mediterane, lângă Cesareea, la jumătatea drumului între Haifa și Tel Aviv. Intrarea la kibuț se află chiar lângă vestitul amfiteatru roman. Astăzi este centrul Israelului, pe atunci era însă un loc extrem de periculos, înconjurat de sate arabe ostile.

În 1943 Hannah Szenes s-a înrolat, ca mulți alți tineri, în armata britanică, pentru a lupta împotriva naziștilor și a salva cât mai mulți evrei. La început intenționau să se lanseze cu parașuta în Iugoslavia și să se alăture partizanilor. Însă în august 1942 a ajuns în Israel un grup de femei din Polonia, care au povestit pentru prima oară despre atrocitățile suferite de evrei în țările ocupate de naziști, chiar și înainte de „soluția finală”.

După recrutare a ajuns la Cairo, unde se aflau majoritatea voluntarilor evrei din armata britanică. A fost repartizată într-o unitate de parașutiști, care urma să fie lansată pe teritoriul iugoslav. Principala misiune era salvarea piloților aliați, ale căror avioane fuseseră doborâte, dar aveau drept obiectiv și salvarea evreilor. Era o misiune fără precedent. Nu aveau un plan de operațiuni, multe erau lăsate pe seama întâmplării,                                                                                                                                                                                                   fiecare participant era pe propria răspundere și mai ales erau novici în spionaj și sabotaj și insuficient antrenați pentru parașutare. Minuțioasă a fost doar alegerea lor după capacitățile mintale și fizice. În total au fost parașutați 23 de băieți și fete, dintre care 7 nu s-au întors. Mormintele lor sunt reunite la cimitirul militar de pe muntele Herzl din Ierusalim. Unul dintre participanți, Reuven Dafni, a scris în memoriile sale: „Noi parașutiștii nu eram nişte supermen sau superwomen. Eram tineri, fragili, lipsiți de experiență, niște romantici cu toate slăbiciunile omului de rând. Niciunul dintre noi nu era deosebit, în afară poate de Hannah. Ea era altfel… o fată spirituală, aproape călăuzităde misticism. Unii vor spune că ea avea carismă… era neînfricată, curajoasă, încăpățânată. Cu toată inteligența și intuiția ei extraordinară, era un fel de ștrengăriță, o poetă- ștrengăriță. O fată care visa să fie eroină – și a fost”.

În 13 martie 1944 Hannah Szenes şi trei tovarăşi de luptă au decolat de la baza aeriană din Brindisi, Italia și au fost parașutați deasupra Croației, alăturându-se partizanilor lui Tito. În iunie 1944, Hannah Szenes a trecut în Ungaria ocupată de naziști, de unde majoritatea evreilor fuseseră deja deportați în lagărele de exterminare. În 9 iunie 1944, Reuven Dafni s-a despărțit de ea într-un sat lângă granița cu Ungaria. „Când mi-am luat rămas bun, ea mi-a pus în mână o hârtiuță, spunând ‘‘Dacă nu mă întorc, dă-o colegilor noștri.” Atitudinea ei m-a șocat. Nu i se potrivea deloc. Când m-am uitat pe hârtie, am fost și mai șocat. Pe o vreme ca aceasta, ea a găsit de cuviință să scrie o poezie. Habar nu aveam că ea scrie poezii. Aproape că am aruncat hârtia. Poezia era „Fericit să fie chibritul”, o poezie pe care fiecare israelian, tânăr sau bătrân, o știe pe dinafară”.

Binecuvântat este chibritul

Binecuvântat este chibritul consumat în flacăra aprinsă.

Binecuvântată este flacăra care arde în trăinicia secretă a inimii.

Binecuvântată este inima cu putere pentru a-și opri bătăile în numele onoarei.

Binecuvântat este chibritul consumat în flacăra aprinsă.

(Traducere: https://aboutholocaust.org/ro/facts/cine-a-fost-hannah-senesh-si-de-ce-a- sarit-cu-parasuta-in-europa-ocupata )

O remarcă pentru cititorii care înțeleg ebraica. Fiecare vers începecu așrei, care este și primul cuvânt din cartea Psalmilor. El înseamnă „fericit este…”, dar în primul Psalm este interpretat și ca „binecuvântat”. Știind că stilul ei în ebraică nu era nicidecum religios, după părerea mea Hannah se referea la fericire, nu la binecuvântare, așa încât traducerea mea ar fi:

Fericit să fie chibritul care a ars și a aprins flăcări.

Fericită să fie flacăra care a ars în adâncul inimilor.

Fericite să fie inimile care au știut să înceteze cu cinste.

Fericit să fie chibritul care a ars și a aprins flăcări.

Curând după ce a intrat în Ungaria, Hannah Szenes a fost arestată de poliția maghiară și încarcerată la Budapesta, orașul ei natal. A fost torturată cu cruzime, apoi judecată de un tribunal militar pentru spionaj și trădare de ţară. (Era cetățean maghiar.) Încă înainte de sfârșitul procesului, în 7 noiembrie 1944, ea a fost adusă în fața unui pluton de execuție. În buzunar i s-au găsit două bilețele: unul cu câteva versuri și celălalt adresat mamei ei. La închisoare a ținut un jurnal, care a fost publicat în ebraică, în 1946, și mai târziu în engleză.

Câțiva necunoscuți au înmormântat-o în „zona martirilor” din cimitirul evreiesc din Budapesta. În martie 1950 a fost exhumată și adusă la Viena, de unde a fost preluată de reprezentanți oficiali ai statului Israel și adusă pe puntea unui vas. În apropierea litoralului israelian a fost transferată pe un vas de luptă al armatei israeliene și escortată de alte două vase până la Haifa. În prezența a mii de oameni sicriul a trecut pe străzile orașului Haifa spre kibuțul ei, Sdot Yam, unde a fost expus în „Casa Hannah Szenes”, inaugurată cu aceeași ocazie. Apoi, trecând prin Tel Aviv, a ajuns la Ierusalim, la „Monumentul parașutiștilor israelieni căzuți în Europa”, de pe Muntele Herzl. Sicriul a fost urmat tot drumul de mama ei, de fratele ei Ghiora și de alți parașutiști. Printre cei care au depus flori s-au numărat prim-ministrul David Ben Gurion și șeful marelui stat major Yigael Yadin.

În 2003, Ministrul Justiției, regretatul Tomy Lapid (tatăl actualului parlamentar și fost ministru Yair Lapid), supraviețuitor al Holocaustului din Budapesta, unul din cei mai renumiți ziariști din Israel, a făcut o vizită oficială la Budapesta, de unde a adus un dosar plin de documente legate de Hannah Szenes. De acolo s-a aflat că ea nu a murit în fața plutonului de execuție, ci a mai agonizat ore în şir. Printre documente era și verdictul unui tribunal militar din 1952 care i-a condamnat pe cei doi ofițeri răspunzători de moartea Hannei Szenes. Documentul se află astăzi la Yad Vashem. În 1993, după căderea cortinei de fier, Tribunalul Superior al Armatei Maghiare a anulat sentința de condamnare la moarte a Hannei Szenes. Premierul de atunci al Israelului, Ițhak Rabin, a transmis documentul fratelui ei.

Închei tot cu o scrisoare, ultima pe care ea a trimis-o fratelui ei înainte de a trece în Ungaria. Putem aprecia din nou caracterul ei excepțional. A scris în engleză, probabil pentru a facilita munca cenzorului britanic.

20 mai 1944 Dragă George,

Îți trimit din nou o scrisoare scurtă, ca să știi că totul este în regulă. Atâta tot.

Îmi închipui că toți prietenii și toate cunoștințele sunt foarte supărați că nu le scriu niciodată. Dacă poți, încearcă, te rog, să le explici situația, și dacă nu, ei mă vor ierta până la urmă. Nici măcar mamei nu-i scriu acum, tu trebuie să-i scrii în numele meu. Îți

permit să-mi falsifici chiar semnătura, în speranța că nu o vei folosi „în chestiuni financiare”. Nu mai e nevoie să-ţi scriu cât de mult vreau să te văd, să vorbesc cu tine, sau măcar să- ți scriu mai pe larg; sper că tu știi prea bine. Scrisorile tale ajung la mine cu mare întârziere, dar până la urmă ele ajung și întotdeauna mă fac fericită.

 Îți trimit mii de sărutări și salutări calde prietenilor de acasă.

Hannah Szenes

Hannah Szenes nu este doar o eroină națională, ci și cel mai frumos personaj din istoria modernă a Israelului. O fiinţă foarte inteligentă cu o inimă de aur. Este o fată / femeie de o mare frumusețe, atât exterioară, cât și interioară, cu un curaj pe care nu-l au nici cei mai viteji bărbați. Curajul adevărat nu este doar să te arunci în fața gloanțelor. Curajul adevărat este ca în gura lupului sau chiar în fața ștreangului, să te gândești la cei dragi, să le porți de grijă celor slabi. Toate bilețelele care ne-au rămas din momentul aterizării ei pe pământul Europei vorbesc despre uriaşa ei dragoste pentru cei apropiați, despre simțul umorului pe care nu l-a pierdut nicio clipă, și mai ales despre devotamentul ei absolut pentru patria în care abia a apucat să trăiască.

Hannah Szenes a lăsat în urmă tezaurul poeziilor ei simple și adevărate, în frunte cu nemuritoarea poezie „Plimbare la Caesarea” care, pe melodia lui David Zehavi, a fost propusă în 1948 să devină imnul noului stat Israel, patria pentru care ea și-a jertfit viața, la numai 23 de ani. Dacă ar fi trăit, anul acesta ar fi împlinit 100 de ani.

אלי, אלי, שלא יגמר לעולם

החול והים

רשרוש של המים ברק השמים תפילת האדם

Dumnezeule, Dumnezeule, Să nu se termine niciodată

Nisipul și marea, Murmurul apei,

Fulgerul cerului, Rugăciunea omului

Bibliografie 

Piercy Marce, Hannah Szenes: Her Life and Diary, Jewish Light Publishing, 2007.

Hannah Szenes, Her Life & Diary, Schocken Books, 1972

Fotografii din viața ei  https://www.youtube.com/watch?v=LkbeeE1p5pI

Deschiderea colecției la Biblioteca națională. Poeta care prezintă este Aghi Mișol, născută în județul Sălaj  https://www.youtube.com/watch?v=7dZRFhSPRYw

Prezentarea câtorva dintre documente la Biblioteca Națională. Prezentatorul este strănepotul lui Ben Yehuda https://www.youtube.com/watch?v=EzJ25r64gL4

Articolul a apărut în revista „Baabel” în februarie 2021

Legenda despre „Femeia cu cei șapte fiii” este o poveste  apocrifă martiriză despre o femeie și cei șapte fiii ai ei, care sunt omorâți pentru Kiduș haȘem, „sfințirea Domnului”, adică martiri ai unei calomnii sau atacuri antisemite asupra unui evreu, fiind gata să moară doar să nu calce poruncile Domnului. Sursa primă în care găsim povestea este cartea Macabei 2 –dintre cărțile necanonice din Biblia Ortodoxă. Povestea este atribuită epocii regelui Antioh al IV-lea Epifanes și explicată ca una din cauzele revoltei Hașmonaimilor.

Printre evrei, povestea a devenit un model de devotament desăvârșit pentru Tora și poruncile ei, ca și un simbol al consacrării vieții pentru Kiduș haȘem. Povestea a fost adoptată de creștini și musulmani la care femeia și băieții au fost prezentați martiri în fața puterilor păgâne.

Sursele

Prima sursă – cea mai complexă este în cartea apocrifă Macabei 2 în care cap. 7 este dedicat acestei povești. Aici este vorba despre șapte frați și mama lor al cărei nume nu este menționat. O versiune asemănătoare – fără numele femeii – se găsește în altă carte apocrifă – Macabei 4, care nu este în Biblia Ortodoxă.  În Macabei, cauza restricțiilor este pretenția regelui Antioh  de la băieți ca ei „să atingă carnea de porc interzisă”. Băieții refuză unul după altul și sunt astfel executați, inclusiv mezinul care este încă mic. Povestea din vol.2 al cărții este atribuită istoricului evreu Ianus din Cirene din sec I î.e.n. Povestea în întregime se află în volumul 4 al Macabeilor.

Povestea pe scurt

Aproximativ aceeași poveste apare pe scurt în Talmud, tractatul Gitin, printre legendele numite „Legendele Distrugerii (Templului)”. Nici aici nu apare numele femeii. În varianta mai complexă din midrașul „Echa Raba” nu apare numele ei. Aici, ca și în Talmud povestea este foarte asemănătoare. După ce regele a omorât pe primii șase băieți, el a ajuns la al șaptelea, mezinul, care avea doar doi ani și jumătate. În ciuda vârstei și el refuză să atingă carnea. Regele, înfuriindu-se, a aruncat sigiliul său pe jos și a poruncit băiețelului să-l ridice. Dar acesta a refuzat din nou. După ce regele a poruncit ca băiatul să fie ucis, mama l-a rugat să-i dea voie să se despartă de el. Regele a fost de acord. Ea l-a luat și a început să-l alăpteze, însă regele a poruncit ca pruncul să fie luat din poalele mamei sale și să fie omorât. Femeia, care a fost martoră la uciderea celor șapte fiii ai ei, a înnebunit și s-a aruncat de pe acoperișul palatului spre moartea ei.

Povestea mai apare și în alte surse evreiești, în alte midrașim, iar în altă variantă la istoricul Iosefus Flavius din sec. întâi e.n. din Israel.

Probleme de cercetare

Prima problemă este cantitatea și diversitatea variantelor poveștii. În Macabei 2 regele este Antioh Epifanes, iar cererea lui de la băieți este să se atingă de carne de porc. În Talmud, ni se povestește așa: „O întâmplare cu Miriam fiica lui Nahtom care a fost luată prizonieră împreună cu băieții ei”. Regele în acest caz este numit „Cezar”, referindu-se în mod clar la stăpânirea romană. Aici cerința este de a se închina la o statuie, adică păgânism pur. Este clar că înțelepții evrei au schimbat cauza uciderii băieților de la o chestiune greacă locală la o problemă universală de păgânism oriunde în lume.

Diferențe sunt și în privința sorții mamei. În Macabei 2 ea este ucisă din porunca regelei, pe când după versiunea din midrașul „Eicha Raba” ea se sinucide după uciderea mezinului. De asemenea și în privința numelui mamei. În versiunile antice ea este denumită „mama”, Marta sau Miriam, pe când  numele de Hana apare pentru prima oară în cartea istorică târzie „Iosifon” din sec. al X-lea probabil din sudul Italiei. Cartea este o adaptare târzie a cărților lui Iosefus Flavius. Acest nume târziu de Hana este cel care a rămas tipărit în memoria poporului.

Învierea – baza poveștii

Ideea pe care încearcă povestea s-o transmită este una foarte răspândită în perioada celui de al doilea Templu – învierea morților. Acest lucru va avea loc doar după venirea lui Mesia. Credința în acest fenomen este una din cele 13 principii ale credinței evreiești și stă la baza principiului de răscumpărare – gmul גמול. Această temă dorește o analiză mai amplă pe care noi o vom desfășura în curând. În povestea noastră, băieții sunt gata să renunțe la viața lor în schimbul răsplătirii pe care o vor primi pe lumea care va veni.

Ideile apocrife ale poveștii

Cartea Macabei 2 ne dăruiește descrierea cea mai amplă a poveștii. Această carte a fost scrisă în legătură cu restricțiile impuse de regele grec Antioh al IV-lea Epifanes în sec. 2 î.e.n. care a dus la izbucnirea revoltei Macabenilor și instituirea regatului Hașmonaimilor. Refuzul băieților de a atinge carnea nu este numai un semn de rebeliune, ci este o credință neclintită în căpătarea recompensei. Cartea conține noțiuni fariseice care includ credința în învierea morților în ziua de judecată. Motivul prim în discursurile băieților este că ei își sacrifică corpul temporar știind că Domnul îl le va reda.

Cartea Macabei 4 se concentrează mai mult pe aspectul filosofic al martirologiei. Acest narativ este folosit aici pentru bazarea principiului filosofic al culturii evreiești-heleniste de superioritate a minții ca dovadă a faptei că credința evreiască nu este numai o adunătură de legi, ci și o filosofie profundă – nu mai puțin decât cea greacă.

Când povestea a trecut de la literatura apocrifă la cea rabinică ea s-a transformat. fiind adaptată la situația post-distrugerii Templului. În varianta talmudică narativul se schimbă: Regele Antioh devine „Cezar”, femeia primește un nume. Această schimbare are un scop precis: când s-a redactat Talmudul, puterea asupritoare a lumii și a regiunii devenise Roma.

Cea mai evidentă schimbare se manifestă în legătură cu cauza morții băieților. În loc să le ceară să mănânce porc, cezarul le cere „un strop de păgânism”. Aceasta este în fond transformarea unei cauze specifice la o restricție generală universală.

Midrașul „Eicha Raba” care este decernat distrugerii Templelor, le elogiază  în mod special pe femei. Aici femeia este numită Marta sau Miriam. Discursul scurt al mezinului este foarte convingător. El spune regelui: „Tu ești un rege bătrân și prost, care își bate joc de darurile pe care le susține, dar care nu îi aparțin. Oare tu știi dacă vei mai trăi mâine?” El mai spune că suferința pe care i-o provoacă regele este „limitat”, pe când recompensa divină este infinită. Apogeul vine când midrașul compară faptele mamei cu jertfirea lui Isaac de către Avram.

Chestiunea numelor femeii

Anonimitatea femeii în literatura apocrifă vine ca să întărească rolul simbolic al femeii. În cărțile Macabeilor ea reprezintă neamul evreiesc opresat sub jugul grecilor. Apariția numelor vine ca să ancoreze personajul ei în  realitatea evreiască. Numele de Hana, cel cunoscut astăzi și care apare doar începând de la variantele din Evul Mediu, adaugă o legitimație literară provocându-ne la o legătură inevitabilă cu Hana, mama lui Samuel care reprezintă rugăciune, suferință și eliberare profetică. Acordarea numelui de Hana a dus până la sfârșit povestea Hanei și cei șapte fiii la ridicarea ei dintr-o poveste locală la un prototip universal de devotament final – Kiduș HaȘem קידוש השם.

Concluzii

Povestea este un stâlp solid pentru întărirea credinței în răsplată în lumea care vine și o dată cu  ea învierea morților. Acestea erau temeliile ideologiei fariseilor care promovau credința că Domnul poate să readucă corpul și sufletul.

Povestea promovează nu numai credința că învierea morților poate să vină în orice clipă, ci și  martirizarea neclintită în moarte pentru Kiduș HaȘem, adică mai bine mori decât să te abați de la poruncile divine sau decât să păcătuiești prin păgânism.

Povestea Hanei cu cei șapte fiii s-a păstrat în memoria națiunii ca o dovadă a unui devotament desăvârșit pentru menținerea credinței în condițiile oribile ale exilului și în încercările neîncetate ale altora de a pune la încercare credința evreilor și de ai abate de la drumul lor. Aceste semnale de martirizare sunt foarte apreciate nu numai de evrei, ci și de creștini, care în asemenea cazuri îi sfințesc pe martiri, după cum au făcut și creștinii Hanei și celor 7 fiii, data stabilită de unele grupări fiind 1 august.

La evrei, unde nu există sfinți, ei au devenit un model popular de victoriei a credinței pe drumul spre libertate – gheula גאולה din robia exilului, iar evenimentul s-a stabilit de Hanuka – o revoltă de eliberare de sub o stăpânire păgână străină.

În 27 ianuarie 1945 Armata Roșie a intrat în teribilul lagăr Auschwitz și i-a eliberat pe puținii supraviețuitori. În anul 2005, la propunerea Ministrului Afacerilor Externe al Israelului, ONU a declarat această zi ca „Ziua internațională a Holocaustului”. Peste câteva zile vom comemora această zi tristă. Noi nu uităm și nu iertăm! De data aceasta vreau să vorbesc despre un document anonim, scris în limba ebraică, despre evreii din România după aceste evenimente.

Acesta este unul din cele șapte suluri despre Holocaust scrise în limba ebraică, în stil biblic, asemănător celui din Plângerile lui Eremia, care vorbește despre distrugerea Ierusalimului și a Templului în anul 586 î.e.n. În acest sul sunt descrise evenimentele care s-au petrecut în România Mare între anii 1940-1944. La începutul acestei perioade în România trăiau în jur de 850.000 de evrei; la sfârșit, numărul lor s-a redus la aproximativ 450.000. Cartea a fost scrisă în anii de după război și ea cuprinde majoritatea evenimentelor tragice petrecute în anii războiului.

Scopul scrierii acestui sul ne este prezentat chiar de autor: „Dorim să păstrăm pentru generațiile următoare amintirea acelor timpuri înfiorătoare. […] Amintește-ți de ceea ce ți-a făcut Amalek (un verset din Vechiul Testament aplicabil tuturor dușmanilor evreilor) […] nu uita! Te implor să nu uiți pe vecie strigătele celor uciși, arși, spânzurați, măcelăriți și îngropați de vii! Vom ține minte pe vecii vecilor ce ne-au făcut […] Să fie sulul acesta împreună cu celelalte suluri o mărturie de lacrimi și sânge despre Holocaustul care s-a dezlănțuit asupra milioanelor de frați și surori din poporul nostru.”

Sulul este alcătuit din introducere, patru capitole și încheiere

Introducerea conține o descriere a „asupritorului blestemat” și a „distrugătorului înnebunit de ură”, tiranul, mareșalul Ion Antonescu, conducătorul țării timp de patru ani. În perioada lui au fost distruse comunități întregi, au fost executate familii întregi – bărbați, femei și copii, au fost incendiate sinagogi și școli evreiești, au fost distruse instituții publice. Sute de mii de evrei au fost izgoniți din locurile lor de baștină și deportați. Au curs fluvii de sânge, au pierit conducători și rabini, studenți și profesori, măreția evreilor din țara aceasta.

Primul capitol conține măsurile luate de autoritățile române împotriva evreilor din țară:

*S-a intensificat ura populației față de evrei;

*Zilnic s-au impus restricții noi pentru de evrei;

*Cultul mozaic a fost scos din rândul cultelor din România;

*Casele evreiești au fost naționalizate și proprietățile evreiești au fost jefuite;

*Mii de familii evreiești au fost alungate din locuințele lor;

*Antreprenorii și negustorii evrei au fost obligați să-și deschidă afacerea în zilele de sărbători evreiești, mai ales Roș Hașana și Yom Kipur;

*Sinagogi au fost confiscate și incendiate, suluri de Tora au fost pângărite; În continuare sunt descrise primele pogromuri:

*Primul pogrom, la Dorohoi, în 1 iulie 1940. Au fost uciși aproximativ 100 de evrei, printre ei bebeluși, copii, femei, bătrâni și zece soldați.

*Al doilea pogrom, la București, în 21-23 ianuarie 1941. Au fost uciși 130 de evrei, printre care cei doi fii al Rabinului Țvi Gutman, Av Bet Din din București. El însuși a fost arestat și împușcat de două ori, dar a fost salvat de la moarte. 15 cadavre au fost atârnate pe cârligele unui abator cu câte un bilet pe care scrie „carne cașer”.

*Legionarii din partidul nazist Garda de Fier care aspirau la conducerea țării prin teroare și la eliminarea tuturor evreilor, au lovit 25 de sinagogi din oraș, printre care Marea Sinagogă sefardă Cahal Grande și o școală religioasă așkenază.

*Sute de evrei au fost scoși din casele lor, din sinagogi sau chiar adunați de pe străzi și duși la așa-numitele secții de poliție ale legionarilor, unde au fost bătuți și torturați.

Al doilea capitol cuprinde încă două pogromuri:

*Al treilea pogrom, la Iași, la sfârșitul lunii iunie și începutul lui iulie 1941. Au fost uciși peste 10.000 de evrei. Câteva mii au fost înghesuiți în 33 de vagoane fără ferestre și fără aer, în „trenul morții”. Trenul a mers zile întregi fără țintă. Circa o jumătate din pasageri au murit de căldură și prin asfixiere.

*Al patrulea pogrom, la Stânca Roznovanu, lângă Iași, în 27 iunie 1941. Au fost uciși 311 evrei, printre care 7 bebeluși care au fost aruncați într-o groapă, îmbrățișați de mamele lor.

Al treilea capitol conține evenimentele legate de deportarea în Transnistria a evreilor din Dorohoi, Bucovina și Basarabia. Din cei 150,000 de deportați, peste 90,000 au murit de frig, de foame, de tifos și dizenterie. O parte au fost uciși de germani și români. Numai în jur de 60,000 s-au întors.

Al patrulea capitol descrie situația deplorabilă a celor 150,000 de evrei din nordul Transilvaniei. Prin Dictatul de la Viena, în vara anului 1940 ei au trecut de la autoritățile române la cele maghiare. În vara anului 1944 ei au fost adunați în ghetouri, iar după scurt timp au fost deportați la Auschwitz. După terminarea războiului s-au întors în România doar 29,405 evrei. Peste 120,000 au fost arși în cuptoarele lagărului. Printre victime erau învățați și studenți din multe comunități, printre care Cluj, Oradea, Satu-Mare și altele.

Autorul mai amintește pogromul din comuna Sărmaș, lângă Turda, în care au fost uciși 126 de evrei – bebeluși, copii, bătrâni, femei și bărbați – în noaptea dintre 16 și 17 septembrie 1944, în ajun de Roș Hașana.

Autorul deplânge și naufragiul celor două vapoare de emigranți spre Israel, Struma în 24 februarie 1942 și Mefkura în 5 august 1944. Ele au plecat din Constanța, având la bord 1,100 de evrei, printre care și refugiați din Polonia și Ungaria, orfani din Transnistria și alții. Amândouă s-au scufundat în apropierea portului Istanbul.

În ultimul capitol, autorul descrie intenția fasciștilor de a transforma România într-un stat judenrein, curățat de evrei. Vagoanele erau deja pregătite pentru a-i transporta pe evrei la lagărele de concentrare. Salvarea a venit prin eliberarea României de către armata sovietică și astfel au fost salvați 400.000 de mii de evrei.

Autorul laudă autoritățile socialiste române: „Regimul democratic ne-a ajutat să ne sculăm din ruine, să ne refacem comunitățile și să întărim viața religioasă evreiască.[…] Noi întărim legăturile cu alte comunități din Europa și de pretutindeni.”

Cine este autorul sulului? 

Această operă anonimă a fost publicată în Israel de Dr. Iacov Gheler, profesor la Facultatea de Studii Ebraice de la Universitatea Bar-Ilan. El a stabilit că autorul acestui sul a fost Rabinul Binyamin Vilner

Rabinul Vilner s-a născut la Ierusalim în anul 1899, fiu al unei familii de evrei veniți cu primele valuri de imigranți. În 1901, când el avea doi ani, părinții s-au întors în Galiția. La începutul Primului Război Mondial au fugit în Cehia. Între anii 1915-1918, Rabinul Vilner a învățat la o yeșiva din Viena. În anul 1920 el a ajuns în România și a învățat la yeșivot din Baia-Mare și Satu-Mare. El a fost consacrat ca rabin de către rabinii din București Moșe Berger, Zusia Landman și Prim Rabinul României Dr. Alexander Șafran.

Între anii 1925-1929 Rabinul Vilner a fost rabinul comunității Liteni, de unde a trecut la comuna Frumușica unde trăiau 434 de evrei în anul 1930.

Între anii 1940-1944 a fost deportat în lagărul de la Târgu-Jiu și apoi în lagărele Vapniarca și Grosolovo din Transnistria, acuzat că ar fi comunist.

În anul 1960 a făcut aliya în Israel și a murit în anul 1978 la Petah-Tikva.

Articolul a apărut în revista Baabel, ianarie 2022

Evreii folosesc două cărți de rugăciune importante. Cea pentru rugăciunile zilnice este numită Sidur („aranjare”), iar a doua, exclusiv pentru sărbători, este numită Machzor („ciclu”, ca de exemplu în ciclul anului). Cuvântul machzor derivă de la rădăcina CHZR (a se întoarce). Se cunosc cărți de rugăciune vechi de peste un mileniu, de exemplu Sidur-ul lui Rav Amram Gaon din secolul al IX-lea și Machzor Vitry din secolul al XII-lea.

Pe vremea aceea cărțile de rugăciune, fiind manuscrise, erau rare și foarte valoroase. Nu oricine avea un exemplar. Chiar pentru o sinagogă sau o comunitate era lucru mare ca să aibă un Machzor. Pe lângă rugăciuni, aceste cărți conțineau și reguli care trebuiau urmate zi de zi (halachot), obiceiuri, ritualuri, date importante. Cărțile tipărite de mai târziu erau mult mai ușor de obținut, și aflându-se în fiecare casă, Machzor-ul a devenit un fel de „caiet de istorie a familiei”. Pe paginile acestor cărți erau notate toate datele importante ale familiei și prin urmare în zilele noastre aceste cărți au devenit izvoare istorice importante, conținând amănunte din istoria și obiceiurile familiilor evreiești.

Machzor Amsterdam este un manuscris de o valoare artistică deosebită.Numele se datorează faptului că în ultimele secole a fost păstrat la Amsterdam. Studiile efectuate în anii 1920 asupra poeziilor religioase (piyutim), a stilului de caligrafie, cât și a ornamentelor artistice, au stabilit că manuscrisul datează din secolul al XIII-lea, înainte de 1280, și a fost scris în comunitatea evreiască din Köln. În secolul al XVII-lea cartea a ajuns la comunitatea sefardă din Amsterdam.

De la începutul secolului XX a fost expusă la muzeul de istorie evreiască din Amsterdam, dar în 2019 cartea s-a întors în orașul unde a fost scrisă, Köln, fiind expusă la muzeul Wallraf-Richartz, într-o cameră special amenajată. Muzeul se află în inima orașului, în centrul vechiului cartier evreiesc din Köln, care a existat până în 1424, când evreii din oraș au fost expulzați. A fost sfârșitul impresionatei comunități evreiești din Köln. Comunitatea evreilor din Germania este una din cele mai vechi din Europa și anul acesta, 2021, sărbătorește 1700 de ani de existență. După Revoluția Franceză, când Köln a fost cucerit de Franța, evreilor li s-a îngăduit să se întoarcă în oraș.

În ultimii ani a început construcția unui muzeu evreiesc situat exact pe teritoriul vechiului cartierul evreiesc. În 2006 s-au făcut săpături arheologice, iar obiectele extrem de importante vor fi expuse în noul muzeu. El se numește MiQua, după numele unei băi rituale (mikve) ale cărei rămășițe au fost descoperite în timpul săpăturilor. Printre altele au mai fost descoperite două sfeșnice în formă de stea (menora sau Judenstern). Muzeul, început în 2016, se află încă în construcție. Bineînțeles că și Machzor Amsterdam va fi expus acolo.

Evreii din Köln

Comunitatea evreilor din Köln este una din cele mai vechi din Europa, precum și una din cele mai importante din Germania medievală. La începutul anilor 1930 la Köln s-a descoperit cimitirul vechi, care a funcționat până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Acolo s- au găsit urme ale existenței evreilor în oraș încă din perioada romană, când orașul se numea Colonia Agrippina. În afară de două edicte împotriva evreilor date de împăratul Constantius al II-lea, (337 – 361), nu avem detalii despre evrei până în secolul al XI-lea. De atunci datează prima sinagogă, care de-a lungul anilor a fost distrusă și reconstruită de trei ori. În 1424 evreii din Köln au fost expulzați și sinagoga a trecut în posesia bisericii. Bombardamentele aliaților din al Doilea Război Mondial au scos la iveală temeliile sinagogii, care fusese demult uitată.

În Evul Mediu comunitatea a fost devastată de câteva ori. În 1096, în drum spre Țara Sfântă, cavalerii Primei Cruciade au distrus comunitatea, în ciuda eforturilor arhiepiscopului de a o apăra. Au fost uciși în jur de 1000 de evrei, printre care și marele rabin Moșe Cohen Țedek. Unii evrei care s-au convertit au primit posturi oficiale. În a Doua Cruciadă, în 1146, evreii au fost salvați de arhiepiscopul Arnold, care i-a lăsat să se adăpostească și să se apere în Castelul Wolkenburg de pe valea Rinului, lângă Bonn. Pe atunci biserica percepea impozite mari de la evrei. Pentru a-și păstra această sursă de venit, era important să-i apere pe evrei de la furia cruciaților.

În anul 1349, în perioada ciumei negre, evreii s-au adăpostit de furia gloatei în sinagogă, iar apoi au incendiat clădirea, pierind cu toții.  (Povestea este destul de puțin credibilă – alte surse prezintă variante diferite.) În această perioadă, comunitatea era condusă de rabin, împreună cu un „episcop al evreilor”, numit de autorități.  Comunitatea a fost condusă de-a lungul anilor de câțiva rabini eminenți. Unul dintre ei, Nathan ben Simeon, a copiat cartea monumentală a lui Maimonide (Rambam) Mișne Tora. Manuscrisul se păstrează la Budapesta.

Autorizația de ședere a evreilor la Köln a expirat în 1424 și în ciuda insistențelor episcopilor, evreii au fost nevoiți să părăsească orașul. Ei au revenit după 1794, când Renania a fost anexată Franței. Numărul evreilor din oraș a crescut treptat, ajungând la 9.745 la sfârșitul secolului al XIX-lea. Comunitatea avea patru sinagogi, un bet-midraș (casă de studiu), două școli elementare, un liceu, câteva școli religioase, un spital, un orfelinat, un cămin pentru elevi și studenți. Între anii 1904-1911 biroul central al Organizației Sioniste Mondiale se afla la Köln.

În anul 1933, în ajunul venirii la putere a naziștilor, numărul evreilor din oraș întrecea 20.000. Măsurile represive au început la 1 aprilie 1933 cu boicotul nazist al întreprinderilor evreiești. La 5 mai 1933, în Piața Universității au fost arse cărți „evreiești”.

Până în septembrie 1939, peste 40% dintre evrei au emigrat. În „Noaptea de Cristal” (9 noiembrie 1938) sinagogile au fost distruse, magazinele evreilor au fost prădate și mulți evrei au fost deportați în lagăre de concentrare. În toamna anului 1941, ultimii 11.000 de evrei din oraș, au fost goniți spre est.

După război în Köln s-au adunat 600 de supraviețuitori. În 1967 orașul număra 1.321 de evrei. Astăzi orașul are două comunități: una mai mare, ortodoxă și una mai mică, progresistă. Majoritatea evreilor care trăiesc la Köln în zilele noastre sunt veniți din fosta Uniune Sovietică. Comunitate este a patra ca mărime din Germania și are sinagogă, mikve (baie rituală), grădiniță, școală, cluburi de tineret, organizație de studenți, mâncare cașer. În 1996 s-a înființat o comunitate liberală care are o sinagogă, lecții de Tora și multe activități. Cimitirul evreiesc este îngrijit și obiectele de cult distruse de naziști au fost adunate și îngropate.

Despre Machzor Amsterdam

Cercetătorii din Amsterdam care au studiat manuscrisul au stabilit că acesta datează din secolul al XIII-lea, probabil dinainte de 1280. Realizarea lui a fost probabil finanțată de unul din bogătașii comunității, după obiceiul de vremii. Este una din primele cărți de rugăciune la care a fost decorat cu ilustrații magnifice. Așkenazii au fost primii care au transformat cărțile de rugăciune în opere de artă. Se pare că au luat ideea de la creștinii care își împodobeau cărțile de rugăciune, Bibliile și Evangheliarele. Spre deosebire de cărțile de rugăciune din zilele noastre, cele medievale erau folosite de întreaga comunitate.

Cărțile medievale, fiind manuscrise, erau foarte valoroase. Ele erau scrise pe foi de pergament care erau apoi legate în volum. Atât textul, cât și ilustrațiile erau executate de mână. La sfârșit era un colofon, unde apăreau numele celor care au contribuit la realizarea cărții. Din păcate colofonul acestui machzor s-a pierdut de-a lungul anilor.

Mulți rabini și înțelepți s-au opus introducerii ilustrațiilor în cărțile de rugăciune. Principalul motiv era porunca din decalog: „să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare…”. Alții s-au opus pentru că imaginile ar putea distrage atenția credincioșilor de la rugăciune. Până la urmă majoritatea au acceptat decorațiile cu motive vegetale animale, cunoscute din Hagadot.

Nici romanii, nici cruciații, nici biserica şi nici naziștii nu au reușit să lichideze această comunitate, în ciuda eforturilor depuse de ei. Ea renaște din cenușă și trăiește din nou în lumina trecutului glorios.

A apărut în revista Baabel, noiembrie 2021

În luna mai a avut loc marea criză de securitate națională a acestui an, operațiunea din Gaza numită „Paznicul zidurilor”. Acesteia i s-au adăugat numeroase ciocniri între evrei și arabi cetățeni israelieni în câteva orașe cu populație mixtă, cum ar fi Lod, Jaffa, Haifa, Akko etc. Din păcate asemenea evenimente nu sunt o noutate, precedentele fiind cele din anul 2000, când avuseseră loc ciocniri cu poliția în afara satelor arabe.

Prima dintre ele s-a petrecut acum exact o sută de ani, în mai 1921, la Jaffa, când arabii i- au atacat pe evrei, făcând multe victime. Aceste atacuri sunt cunoscute în istorie ca „Evenimentele din 1921 sau Meoraot Tarpa (Tarpa sau א”תרפ este notarea cu litere a anului evreiesc 5681, care corespunde anului 1921). Acestea au fost primele ciocniri în masă între arabi și evrei. Până atunci existaseră numai incidente limitate, de obicei în scop de jaf.

În 1921 populația Palestinei număra 42.000 de suflete, din care 16.000 de evrei. Zece mii dintre aceştia erau imigranți veniți recent, după sfârșitul Primului Război Mondial.

Situația din Orientul Mijlociu era foarte tensionată din pricina rezultatelor Primului Război Mondial și împărțirea regiunii între Marea Britanie și Franța. Liderii arabilor au cerut înființarea unui stat numit „Imperiul Arab al Siriei”, dar Congresul din San-Remo nu a ținut seamă de cererea lor și a aprobat împărțirea Imperiului Otoman după acordul Sykes-Picot.

Revoltele au izbucnit imediat, chiar în 1920, în diferite regiuni din fostul Imperiu Otoman. Ultima nădejde și-au pus-o în secretarul de stat pentru colonii, Winston Churchill, care a vizitat regiunea în martie 1921, în drum spre Cairo, pentru a căuta o soluție la această chestiune. Trecând prin Palestina, a fost vizitat de o delegație a comitetului executiv arab care i-a cerut să anuleze dreptul evreilor la un cămin național, după cum specifica Declarația Balfour, să oprească imigrația evreilor și să înființeze un guvern național arab. Churchill le-a răspuns că guvernul britanic recunoaște Declarația Balfour și dreptul poporului evreu la un cămin național în Palestina.

În dimineața zilei de 1 mai 1921 o hoardă de arabi din Jaffa i-a atacat pe evreii din oraș. La prânz au avut loc două manifestații de 1 mai, una organizată de partidul socialist Ahdut Haavoda, cealaltă de către partidul comunist, cu lozinci în idiș. Cele două grupuri s-au ciocnit între ele. Britanicii au decis că revolta a pornit de aici, dar atacurile arabilor începuseră mai devreme. Grupuri de arabi din Jaffa și din alte orașe au atacat câteva clădiri locuite de evrei. Printre ele a fost căminul de imigranți Bet Haolim de pe lângă spitalul francez din Jaffa. A fost chemată poliția, dar polițiștii, care erau arabi, în loc să-i apere pe evrei, au tras în ei. În această clădire au fost măcelăriți 14 evrei. O altă zonă atacată a fost Batei Varșa, unde trăiau evrei localnici. Ei aveau arme ca să se apere și au primit ajutor din orășelul alăturat, Tel Aviv, precum și din alte părți ale țării. În urma acestor atacuri și a acțiunilor polițiștilor arabi, evreii din organizația para-militară Hakibuț Hahașai (Kibuțul secret) au hotărât să se răzbune și să-l lichideze pe comandantul poliției locale, Tawfik Bey. Misiunea a fost îndeplinită de Yerachmiel Lukacher în 17 ianuarie 1923.

Printre victimele acestor incidente s-a numărat Iosef Haim Brenner, unul din cei mai importanți scriitori moderni în limba ebraică. Un grup de scriitori și artiști au rămas blocați într-o casă din Jaffa. A doua zi, 2 mai, au încercat să scape, dar spre ghinionul lor, casa se afla peste drum de cimitirul musulman, unde tocmai avea loc înmormântarea unui tânăr arab mort în aceste incidente. Participanții i-au atacat pe evrei cu topoare și bâte, omorând șase dintre ei, printre care și pe Brenner. Ei au fost înmormântați într-un mormânt comun în cimitirul Trumpeldor din Tel Aviv.

În urma măcelului din Jaffa a fost reorganizat sistemul de apărare al evreilor și a fost întărită organizarea administrativă.

În 11 mai, la ordinul primului guvernator britanic, Herbert Samuel, s-a înființat la Tel Aviv „consiliul orășenesc” (Township), nucleul viitoarei primării. Încă din 8 mai a fost înființată un fel de poliție locală.

Aceasta a fost una din primele acțiuni ale grupului Hagana (care fusese înființat în vara anului 1920). Nouă mii de refugiați evrei din Jaffa au refuzat să se întoarcă și au rămas la Tel Aviv. Ca urmare, populația Tel Aviv-ului a crescut simțitor, ajungând la 12.000 de suflete, la sfârșitul anului 1922.

Când vestea întâmplărilor din Jaffa a ajuns la orașul Petah Tikva, conducătorii locali s- au întrunit și au ales un comitet de apărare în frunte cu Avraham Șapira. Locuitorii celor două sate din nordul orașului, Kfar Sava și Ein Hai (astăzi Kfar Malal) au cerut să se alăture și ei acestei inițiative. În dimineața zilei de 5 mai, un grup de 400 de arabi a atacat orașul Petah Tikva. Apărătorii evrei le-au ieșit în cale.

Arabii erau înarmați și au omorât câțiva evrei. O unitate militară britanică (compusă din hinduși) a venit în apărarea evreilor. Soldații au deschis focul, omorând numeroși arabi. Între timp, un alt grup de 400 de arabi se apropia de oraș dinspre sud. Din nou soldații au deschis focul. Ciocnirile din Petah Tikva s-au terminat cu 28 de morți arabi și 4 morți evrei.

La nord de Petah Tikva, în colonia (moșava) Hadera, locuiau 600 de evrei. În orașul arab apropiat, Tulkarem, circula zvonul că la Jaffa evreii măcelăresc femei și copii. În noaptea de 6 mai o mare mulțime de țărani arabi a atacat Hadera. Apărătorii evrei au tras asupra celor care se apropiau. Arabii au apucat să jefuiască câteva case abandonate de evrei și să le dea foc. 14 case au fost jefuite sau incendiate. Armata britanică era staționată lângă gară. Un avion militar a descoperit încă o coloană de 500 de arabi în drum spre Hadera și i-a atacat cu bombe și cu mitraliere.

În aceeași zi, 6 mai, în orașul Ramla era o sărbătoare locală. La sfârșit, un mare grup de petrecăreți au pornit spre orașul apropiat, Rehovot. Evreii care îi așteptau în afara orășelului, au tras în ei și i-au alungat.

În urma acestor masacre, arabii au omorât 47 de evrei și au rănit 140, iar armata britanică a omorât 148 de arabi și a rănit 73, apărându-i pe evrei.

Serviciile de informații ale organizației Hagana nu prevăzuseră amploarea evenimentelor. Acest lucru explică numărul mare de morți și răniți din primele zile la Jaffa. Consecințele au fost grave pentru populația evreiască. La Jaffa și Tel Aviv s-a declarat legea marțială și mulți cetățeni au fost condamnați pentru purtare de arme, care a fost interzisă. Multe orașe arabe au primit amenzi colective. Flota militară britanică a fost chemată la Jaffa. Primul vas a sosit în 5 mai.

În 14 mai, guvernatorul britanic, Herbert Samuel, (care era și el evreu) a ordonat sistarea temporară a imigrației evreilor, oprind chiar 150 de imigranți care erau pe drum. În 3 iunie, ziua de naștere a regelui, guvernatorul a anunțat că imigrația va fi limitată în funcție de capacitatea economică a țării. Hotărârea lui a fost aprobată de guvern și de parlamentul din Londra. Au fost și alte restricții, dar mai puțin grave.

Restricțiile erau menite să liniștească atmosfera, dar ele au rămas fără efect. După numai câteva luni, în 2 noiembrie, ziua Declarației Balfour, Mișcarea Națională Palestiniană a organizat în toată țara marșuri de protest, repetate anual. Ciocniri violente între evrei și arabi, soldate cu multe victime evreiești, s-au repetat în 1929 (https://baabel.ro/2019/09/tulburarile-din-palestina-din-anul-1929/ ), 1936, 1939, în anii 40, culminând cu Războiul de Independență, când toate țările arabe au pornit contra Israelului.

Până în 1966 arabii israelieni au fost sub autoritate militară: nu puteau părăsi localitățile unde trăiau decât cu aprobarea poliției, în multe posturi, de exemplu învățători și profesori, nu puteau lucra decât cu aprobarea Serviciului de Securitate (Șin Bet) etc. Ciocnirile cu evreii sau cu poliția israeliană reapar din când în când, așa cum a fost și anul acesta. Între timp a continuat însă integrarea tinerilor arabi în societatea israeliană. Astăzi tinerii vorbesc perfect limba ebraică, mulți se îmbracă modern și chiar provocator, lucrează aproape în toate domeniile. Universitățile sunt pline de studenți și de profesori arabi. În spitale sunt din ce în ce mai mulți medici și asistenți arabi. În noul parlament, în noul guvern, un arab va sta în fruntea unei comisii extrem de importante – Comisia parlamentară pentru Afaceri Interne.

Avem cu toții speranța că arabii musulmani, creștini, druzi etc, care reprezintă aproape un sfert din populația Israelului, vor fi în curând o parte constructivă a statului Israel, umăr la umăr cu vecinii evrei.

A apărut în revista „Baabel”, iunie 2021

În ultima serie de articole, Evreii între Israel și Diaspora, autorul, Tiberiu Roth, ne explică de repetate ori definiția cuvântului grec „diaspora”, inclusiv etimologia lui. Se poate înțelege că acesta este cuvântul folosit de evrei. Tema aceasta aparținând exact profesiei mele, cred că merită lămurită.

Diaspora este un cuvânt grec antic, diaspere format din dia (de-a lungul) și speiren (dispersare), care împreună înseamnă „împrăștiere, dispersare”. Acesta este sensul în care a fost folosit în greaca antică. În acest sens cuvântul se găsește și în traducerea Vechiului Testament în limba greacă din sec. al IV-lea î.e.n. Septuaginta, în Deuteronom 28:25. Cu acest cuvânt, diaspora, este tradus cuvântul ebraic biblic zaava (catastrofă, nenorocire). În traducerile românești pe care le-am văzut apar variante foarte îndepărtate de original. Cu toate acestea, luând în considerație că această traducere a fost făcută de înțelepți evrei, putem spune că ei nu au tradus cuvântul ad litteram, însă i-au dat o interpretare valabilă și până astăzi; Poate fi o aluzie la faptul că pedeapsa exilării ar fi o catastrofă.

Cuvântul apare a doua oară în aceeași traducere într-un mod ceva mai explicit. Este vorba despre versetul 2 din Psalmul 147: „Îi va aduna pe exilații/exclușii Israelului[1]”. Aici iarăși nu este substantivul abstract „diaspora”, ci cei deportați, exilații. Este greu de găsit în texte antice substantive abstracte. În orice caz în ebraică apare cuvântul nidhei (cei înlăturați, cei deportați). Nu apare cuvântul galut.

Cuvântul „diaspora” a fost folosit de greci în primele secole ale erei noastre pentru a ilustra uriașa comunitate a evreilor din orașul Alexandria din Egipt, care cuprindea pe vremea aceea un milion de evrei. Acesta este un sens identic la cel folosit astăzi în diferitele limbi.

După cum reiese din documentele civile aflate în posesia noastră, cuvântul diaspora nu a fost folosit în sensul de exilare a evreilor până în anul 1869, acum 150 de ani. În ultimii ani dicționarul Merriam-Webster a publicat faptul că acest cuvânt a fost găsit într-o traducere a lui Lambert Daneau, într-un comentariu la cei 12 Profeți Minori, din anul 1594. Acolo el folosește cuvântul diaspora pentru exilul evreilor în Babilon, spunând: „Această răspândire a evreilor în Babilon este numită diaspora”. În orice caz, cuvântul nu a fost folosit în latină sau greacă în legătură cu prima expulzare din 586 î.e.n. și nici la a doua din 70 e.n., ci doar în ultimele secole.

Galut

Cuvântul original ebraic paralel cu diaspora, galut, este total diferit. În primul rând cuvântul galut, precum și ideea pe care o reprezintă, apar deja în Vechiul Testament. În ebraica biblică cuvântul înseamnă „deportat, exilat, expulzat, expulzați, expulzare”. Din păcate nu așa apare în traduceri în diferitele limbi. De exemplu, Ieremia 28:4 spune

„galut Iehuda, pe care i-am trimis în țara Kasdim (Babilon)” este tradus în limba română „captivii lui Iuda”. La fel este tradus în multe versete din Ieremia. Interesant că în cartea Ezechiel 1:2, când este vorba despre exilarea unei persoane, uneori cuvântul galut este tradus în limba română „deportare”: (în anul al cincilea al deportării regelui Ioiachin), altădată „robie” și doar într-una dintre traduceri apare „exil”.

În ebraica rabinică, pe care o învățăm din Mișna, din Talmud, midraș și alte documente, cuvântul galut și-a schimbat într-o oarecare măsură sensul, înseamnând pur și simplu pedeapsă. În tractatul Makot 2:6 Rabi Iose Bar Iehuda explică diferența dintre pedeapsa cu moartea și pedeapsa de galut. Putem deduce de aici gravitatea pedepsei de expulzare aplicată persoanelor din propriul popor.

În tractatul Avot 5:9 sunt enumerate păcatele pentru care se aplică pedeapsa de  galut: „pentru idolatrie, pentru desfrânare, pentru vărsare de sânge nevinovat, pentru plantări ce se fac în anul al 7-lea, când pământul trebuie să se odihnească”[2].

Midraș Tanhuma, probabil din sec. VI-VII, ne aduce un midraș (legendă) în care se face comparație între galut și iad și se pune întrebarea ce e mai rău. În această poveste, Dumnezeu îl întreabă pe Avraham „Unde ai prefera ca fiii (urmașii) tăi să fie întemnițați? În galut sau în iad?[3]” Avraham nu știa ce să aleagă și i-a cerut lui Dumnezeu timp ca să cerceteze. După ce a cercetat, a răspuns: „Mai bine ca oricare din fiii mei să meargă în galut decât să coboare în iad. Dumnezeu a fost de acord cu el”. Așa s-a pecetluit, după acest midraș, soarta poporului evreu până astăzi.

Percepția că galut este cea mai grea pedeapsă dată poporului evreu există și până astăzi în tradiția populară. Ultra-religioșii care refuză să se stabilească în Israel, sau chiar să plece în vizită, susțin că pedeapsa se va sfârși doar când se va construi al treilea Templu – până atunci ei trebuie să-și execute pedeapsa în galut. Acest sens al cuvântului nu are nimic comun cu sensul modern al cuvântului „diaspora” în diferitele limbi. Când vorbim de exemplu despre „diaspora română”, ne referim la un grup de oameni care și-au părăsit țara natală, permanent sau temporar, căutând un trai mai bun, o muncă mai decentă, un loc pentru studii. La fel există și o diasporă israeliană în SUA și în alte țări, care nu are nimic de a face cu galut.

Gola

Există însă un alt cuvânt care după părerea mea se potrivește mult mai bine la sensul modern al cuvântului „diaspora” și anume cuvântul biblic gola. El provine din aceeași rădăcină ca și galut: GLH, care înseamnă expulzare, deportare. Este un substantiv concret, care se referă la o zonă geografică și la populația deportată acolo. Profetul Ezechiel, care a proorocit din Babilon, adică din gola, fiind printre primii expulzați, își începe profeția: „pe când eram în captivitate, lângă râul Kvar”. În textul ebraic original el spune că era în gola, cuvânt tradus de data aceasta „captivitate”. În orice caz, aici cuvântul poate fi înțeles și o zonă și o populație. Însă la Ieremia 29:1 „bătrânii din gola” este tradus „bătrânii deportați”, iar la Ezra 4:1 „fiii din gola” este tradus „fiii robiei”. Aici în mod explicit este vorba despre un grup de oameni. Interesant că în toate cele aproape zece cazuri în care acest cuvânt apare în Vechiul Testament, el nu este tradus în limba greacă sau în celelalte limbi ca „diaspora”.

La fel un israelian reîntors din străinătate după o ședere mai lungă sau mai scurtă, poate spune „am revenit din gola” dar nu poate spune „am revenit din galut”, decât dacă s-a născut în străinătate și face aliya. Acesta nu este cazul unui român care se întoarce în România din „diaspora română”.

Așa că eu cred că oricine care încearcă să adapteze cuvântul „diaspora” la cuvântul galut,  trebuie să aibă grijă să nu-i inducă în eroare pe cititori. Și site-urile ca și cărțile care susțin acest fapt greșesc și induc în eroare pe cititori. Trebuie să ținem minte că limba ebraică, o limbă veche de 4000 de ani, chiar dacă are un număr limitat de cuvinte, mulțimea de sensuri și subsensuri este enormă, cu mult mai mare decât ne putem închipui. Sunt cunoștințe pe care nu le putem afla din dicționare. Trebuie să citim enorm, din toate perioadele limbii ebraice, pentru a înțelege cuvântul care în forma română de „diaspora” pare banal și în cele cinci ediții de Dex conține între un rând și două rânduri. Pentru a descrie cuvântul galut este nevoie de mai multe pagini.

*   *   *

Astăzi cuvântul galut este văzut de israelieni ca ceva negativ, inacceptabil, nepotrivit cu „noul evreu”. Acest concept a fost elaborat de primii haluțim (pionieri) care au implementat ideea sionismului făcând aliya în Palestina de atunci. În 1882 a venit prima aliya, un grup de 15 tineri care s-a numit BILU, o abreviere a unui verset din Vechiul Testament. Ei s-au așezat la Gedera ca să se ocupe de agricultură. Noul evreu din Israel trebuie să muncească, să cultive pământul și să fie independent. Repede s-a înțeles că într-o zonă atât de ostilă evreii trebuie să fie viteji și să se apere singuri, nu să ceară apărarea autorităților, cum făceau în galut. Astfel doi evrei care au suferit din cauza pogromurilor, Alexander Zaid și Yehoșua Hankin împreună cu alții au înființat în 1903 organizația Bar-Ghiora, care s-a transformat în „Hașomer” care în 1920 a devenit „Hahagana”. Hașomer era o organizație para-militară de pază și apărare a agricultorilor evrei din Galilea. Cine vizitează zona poate admira statuia lui Alexander Zaid călare pe cal, aflată acolo unde trăia cu familia sa, la Sheikh Abreik, nu departe de Tiv’on de astăzi.

Și intelectualii care au venit în aceea perioadă au luptat aprig contra oricărei forme de galut. În primul rând limba: părinții le-au interzis copiilor să vorbească idiș. Limba țării este ebraica, pe când idișul este limba din galut. La fel și educația. Limba de predare în școli trebuie să fie ebraica. Evreii din Ierusalim, care voiau să mențină caracteristicile  din galut s-au opus vehement acestor încercări. Primele trei școli din Ierusalim au fost una germană, alta engleză și a treia franceză. În 1906, când s-a deschis primul institut de învățământ superior, „Bețalel”, aproape că nu erau studenți. Și în scrierile intelectualilor ca Ben Iehuda, galut este văzut ca un blestem asupra poporului evreu, de care trebuie să ne debarasăm cât mai repede.

Astăzi, adjectivul galuti este un peiorativ la adresa oricărei persoane. Noul  țabar, care face tot ceea ce nu s-a făcut în galut, este adevăratul israelian. Din această cauză, astăzi în ebraică, pentru diaspora în sensul modern, fie ea diaspora română, israeliană, sau alta, este folosit cuvântul pzura, care înseamnă exact diaspora în sensul original grec, adică împrăștiere, dispersare.

Asher Shafrir

[1] Tradus de autor

[2] Traducerea lui Baruch Tercatin, Pirkei Avot, ed. Hasefer, p.172

[3] Tradus de autor

Articolul a apărut în Baabel, Noiembrie 2020

A. Mițvoturi de care femeile sunt obligate

Femeile, spre deosebire de bărbați, nu sunt obligate să îndeplinească toate mițvot-urile și să participe la toate rugăciunile. Ele sunt obligate să îndeplinească toate mițvot=urile lo taase לא תעשה (în număr de 365), însă sunt scutite de majoritatea mițvot-urilor ase (în număr de 248), mai ales mițvot-urile „care depind  de timp”.

Mițvot-uri ase „care depind de timp” מצוות עשה שהזמן גרמן

Aceste porunci aparțin mițvot-urilor ase, adică „să faci”, care sunt în număr de 248. Ele sunt cele care trebuie să fie aplicate în perioade constante, iar după aceea ele se anulează. Vom aduce doar câteva exemple. Mițvaua de Suca סוכה trebuie ținută doar în zilele de Sărbătoare a Colibelor, adică de Sucot și se anulează tot restul anului. La fel și mițvaua de tefilin תפילין, care se aplică doar în zilele de muncă și nu de Șabat sau sărbătoare și doar ziua și nu noaptea. Alte mițvot-uri care sunt incluse în această categorie sunt: țițit ציצית, chemarea de Șma קריאת שמע, ascultarea Șofarului de Roș Hașana, posturile inclusiv cel de Iom Kipur și clătinirea Lulav-ului de Sucot. Există o mare dispută dacă Birkat HaLevana ברכת הלבנה, „binecuvântarea lunii” aparține la această categorie.

Din această listă femeile au fost obligate de câteva mițvot din Tora, cu toate că aparțin la această categorie de mițvot „care depind de timp”. Printre acestea se numără nițvaua de „bucurie” simha שמחה, o obligație de cele trei Regalim, mițvat Hakhel הקהל de sărbătoarea de Șmini Ațeret, Kidușul de Șabat și de sărbătoare, postul de Iom Kipur și mâncarea azimei mața în prima noapte de Pesah. La ținerea riguroasă a acestor mițvot sunt obligate și femeile. Această obligație apare în Mișna, tractatul Kidușin 1:7, iar apoi este tratat detailat în Talmud.

Majoritatea înțelepților din Talmud susțin că femeile sunt scutite și de mițvot „care depind de timp” de la înțelepți, printre care rugăciunea de Halel de Roș Hodeș. Cu toate acestea femeile sunt obligate la câteva mițvoturi din această categorie: patru pahare (de vin) în noaptea de Seder Pesah, citirea Meghila-ei (Ester) de Purim și aprinderea lumânărilor de Hanuca. La restul mițvot-urilor din această categorie, femeile și bărbații sunt obligați în mod egal. Așa scrie în Mișna, în același loc. De exemplu  în obligația de a instala o mezuza מזוזה, în darea de donații și zeciuieli.

Despre mițvot lo taase „care depind de timp” atât bărbații cât și femeile sunt obligați să se ferească de ele. De exemplu: interzicerea de hameț חמץ de Pesah, de mâncare și băutură de Iom Kipur. Însă există câteva mițvot lo taase care aparțin exclusiv bărbaților, cum ar fi „interzicerea scurtării peot-ilor פאות „perciuni de păr”, interzicerea aranjării bărbii cu un brici sau interzicerea bărbaților cohen-preoți de a intra într-un cimitir.

B. Rugăciuni de care femeile sunt obligate

În Mișna, tractatul Brachot, scrie că femeile, ca și bărbații, au obligația de a se ruga. Cauza apare în Talmud: la fel ca și bărbații, femeile au nevoie de milă, iar aceasta o găsesc rugându-se la Domnul.

În primul rând, femeile sunt obligate să se roage Șaharit, Minha și Arvit. O femeie care vrea să se roage Musaf de Roș Hodeș sau de Șabat sau de sărbătoare, poate s-o facă de asemenea.

Rambam are unele idei puțin diferite de înțelepții din perioada talmudică. Noi nu ne vom ocupa de această chestiune. Chiar dacă sunt unele diferențe între înțelepți, niciunul nu neagă dreptul femeilor de a se ruga.

Majoritatea susțin că femeile trebuie să se roage „Șmone-esre” שמונה עשרה de Șaharit și de Minha, pe când Arvit este opțională. Femeile sunt scutite de Kriat-șma „Chemarea de Șma”,   deoarece este o mițva „care depinde de timp”.

Sunt unii care îl urmează pe Rambam, care susțin că femeile trebuie să se roage doar o rugăciune pe zi. După părerea marelui înțelept, femeile au obligația din Tora care spune că fiecare este obligat să se roage o dată pe zi. Înțelepții le-au stabilit bărbaților o mițva ca ei să se roage de trei ori pe zi, pe când femeile au rămas cu mițvaua din Tora – rugăciune o dată pe zi. Deoarece mițvaua „nu depinde de timp”, ea se aplică femeilor.

Divergențele continuă și în legătură cu Șabat și Roș Hodeș. La rugăciunea de Musaf care se adaugă în aceste zile, unii spun că se cere milă de la Domnul și de aceea femeile pot spune această rugăciune. Rugăciunea de Halel care se adaugă de sărbători și de Roș Hodeș este o mițva „care depinde de timp” și de aceea femeile sunt scutite de a-l spune.

După majoritatea înțelepților femeile sunt scutite de ascultarea citirii Torei care „depinde de timp”. Cu toate acestea, ei susțin că este bine ca ele să asculte citirea Torei întregul an. La ridicarea Torei, femeile ca și bărbații sunt obligați să citească literele de pe Tora și să spună  „VeZot HaTora” וזאת התורה.

C. Cum se roagă de fapt femeile?

Majoritatea femeilor din Israel nu se roagă în timpul săptămânii. Ele se roagă Șaharit de Șabat și de sărbători, iar unele se roagă și Musaf. Ele ascultă citirea Torei și de asemenea Șofarul de Roș Hașana. De Iom Kipur, majoritatea femeilor participă la toate rugăciunile.

Ele participă la Kiduș de Șabat, la aprinderea lumânărilor de Hanuca și la citirea Meghila-ei (Ester) de Purim.

Anul acesta s-au împlinit 40 de ani de la atacul israelian asupra reactorului nuclear irakian Osirak. În 7 iunie 1981, în ajunul sărbătorii de Șavuot, reactorul, aflat la 17 km spre sud-est de Bagdad, a fost bombardat și ras de pe fața pământului. Cele opt avioane F- 16, însoțite de șase avioane F-15 pentru acoperire aeriană, au ajuns la țintă survolând Arabia Saudită și Irakul. Bombardamentul a durat trei ore, începând de la 17.30. Pe atunci Israelul încă nu avea posibilități de realimentare aeriană și pentru ca avioanele să parcurgă 2.200 de km (dus și întors) și să bombardeze ținta, era nevoie de o strategie specială. Fiecare avion ducea rezervoare suplimentare de combustibil, pe care le-a aruncat înainte de a trece granița în Irak.

Bombardarea unui reactor nuclear nu seamănă cu bombardarea oricărui alt obiectiv. Bombele trebuie aruncate de la o înălțime foarte mică, iar avionul trebuie să atace în picaj, într-un unghi de 35 de grade. Numai așa bombele pot penetra cupola de beton. Fiecare avion a lansat o bombă de o tonă și peste cinci secunde încă una. Acțiunea s-a derulat exact după plan: din cele 16 bombe, numai două au ratat.

După trei ore reactorul încetase să existe. Victimele s-au limitat la zece soldați și un consilier francez. Nu s-a produs nicio contaminare radioactivă, pentru că reactorul încă nu intrase în funcțiune. Drumul de întoarcere a fost făcut la înălțime mare și cu viteză mare, pentru a economisi combustibil. Avioanele s-au întors odată cu începerea sărbătorii de Șavuot. Înainte de aterizare, avioanele au survolat câteva orașe din Israel, pentru a sărbători succesul operațiunii. Printre piloți se număra și colonelul Ilan Ramon, cel care avea să devină primul astronaut israelian, victimă a accidentului navei spațiale Columbia.

Întreaga lume a fost șocată. Avioanele au decolat de la baza aeriană Ețion din sudul Israelului, lângă Eilat. Regele Iordaniei, Hussein, care tocmai se afla la Akaba, la circa 5 km distanță de baza aeriană israeliană, a văzut pe fereastră avioanele decolând și îndreptându-se spre granița cu Arabia Saudită și a înțeles că se petrece ceva, dar până s-a lămurit, acțiunea se terminase. Reacțiile internaționale au fost dure. Aproape toate guvernele lumii au condamnat operațiunea, în frunte cu guvernul SUA, care a declarat că acest act distruge șansele de pace în Orientul Mijlociu. (Probabil erau furioși că operațiunea nu fusese coordonată cu ei.) Două săptămâni mai târziu, Consiliul de Securitate al ONU a condamnat Israelul. După decizia președintelui Reagan, SUA a votat în favoarea rezoluției și a anunțat încetarea aprovizionării Israelului cu avioane F-16, dar după o lună, după alegerile din Israel din 1981, aprovizionarea fost reluată. Forțele Aeriene americane nu înțelegeau cum au reușit israelienii să parcurgă distanța enormă fără realimentare aeriană, lor li se părea imposibil!

După numai 18 de ani, în 2003, americanii au „uitat” că condamnaseră Israelul și au invadat ei înșiși Irakul, pe temeiul unor zvonuri despre existența unor arme chimice, biologice, sau chiar nucleare. Zvonurile au pornit în 1988, când Saddam Hussein a bombardat orașul kurd Halabja cu gaze toxice, făcând peste 5000 de victime. Orice agenție de informații știa că Irakul nu mai are astfel de armament. În schimb intervenția americană a dus la distrugerea sistemului etnic de conducere a țări, la apariția organizației barbare ISIS, dar mai ales la creșterea influenței Iranului, făcând ca de facto Irakul să fie condus „prin telecomandă” de la Teheran – pe când Israelul a lichidat pentru totdeauna visul Irakului la arme nucleare, și asta fără să facă nicio victimă civilă irakiană. A trecut multă vreme până când americanii și-au dat seama că atacul israelian a fost de fapt în folosul lor. În 1991, după ce au invadat pentru prima oară o parte din Irak, Ministrul Apărării de atunci, Dick Cheney, a mulțumit Israelului pentru acțiunea făcută cu zece ani înainte.

Saddam Hussein a executat întâi pe comandantul unității antiaeriane care trebuia să asigure spațiul aerian al reactorului, apoi a venit rândul subalternilor.

Puțină istorie nucleară irakiană 

Visul nuclear al Irakului a început în 1959. În martie al acelui an, Ministrul Apărării al URSS, Andrei Greciko, a venit la Bagdad și a semnat un acord nuclear între cele două țări. Sovieticii se angajau printre altele să construiască două reactoare nucleare și să le aprovizioneze cu uraniu îmbogățit. Reactoarele erau mici și nu puteau fi folosite în scopuri militare. În anii 60 irakienii au abandonat programul. În anii 70 francezii s-au oferit să construiască în Irak două reactoare care să producă plutoniu, Tammuz-1 și Tammuz-2, și să le aprovizioneze cu uraniu îmbogățit.

În 1979, când Saddam Hussein a venit la putere, el visa ca Irakul să devină liderul lumii arabe și în acest scop dorea să se alăture „clubului” puterilor nucleare. Tammuz 2, numit de francezi Osirak, urma să devină un reactor capabil de a produce bombe atomice.

Conducerea israeliană a recunoscut din timp primejdia. Pregătirile pentru bombardamentul extrem de complicat au început încă din 1979. În 30 septembrie 1980, în timpul războiului dintre Irak și Iran, două avioane F-4 iraniene au bombardat reactorul, cauzând însă numai daune minore, care au fost reparate cu ușurință. După acest atac, irakienii au întărit apărarea antiaeriană a reactorului cu rachete rusești SA-6. Poate de aceea la început irakienii credeau că sunt atacați de Iran, mai ales că avioanele israeliene făcuseră un ocol și atacaseră dinspre răsărit.

Ce urmează?

La peste 25 de ani după distrugerea reactorului irakian, în noaptea de 6 septembrie 2007, un reactor nuclear din Siria a fost bombardat și distrus de aviația israeliană. Operațiunea a fost secretă. Abia după șase luni autoritățile americane au anunțat că ținta bombardamentelor din Siria a fost un reactor nuclear construit în colaborare cu Coreea de Nord, care să producă plutoniu pentru bombe atomice. Știrea a apărut în presa americană și în cea germană. Guvernul israelian și-a asumat răspunderea abia în 2018, la zece ani după ce reactorul a fost distrus fără ca sirienii să prindă măcar de veste. Israelul a adăugat că reactorul fusese construit pentru susținerea programului nuclear iranian.

Bombardamentul a fost efectuat de patru avioane F-15I, cele mai mari bombardiere din aviația israeliană, însoțite de patru avioane de vânătoare F-16I. Au fost distruse întâi posturile de apărare antiaeriană, apoi a fost scoasă din funcțiune rețeaua de comunicații siriană. S-au folosit în jur de 18 tone de bombe, ghidate prin GPS. La întoarcere, avioanele au trecut prin spațiul aerian al Turciei. Radarele turcești au detectat momentul în care unul din avioane a aruncat un rezervor suplimentar de combustibil deasupra teritoriului Turciei. A doua zi la BBC președintele Siriei, Bashar Al-Assad, a anunțat că atacul a fost îndreptat împotriva unei cazărmi pustii. Să nu uităm: când arabii mint, înseamnă că pagubele au fost mari.

Israelul a reușit să nimicească visul nuclear atât al Irakului, cât și al Siriei. Păcat că o astfel de operațiune preventivă nu a avut loc și în Iran. Nu numai Israelul, ci întreaga lumea ar fi fost ferită de o primejdie iminentă. Probabil în mai puțin de un an, dacă nu se vor mai produce „defecțiuni misterioase” în diferite instituții în Iran, aceștia vor dispune de arme nucleare.

Să nu-și închipuie cineva că Iranul amenință cu exterminarea doar Israelul și pe evrei. Așa credea lumea și când naziștii au început măcelul. Dar ei au spus clar: după evrei vor veni la rând țiganii, după ei slavii etc.; acest lucru s-a dovedit când ei au invadat URSS. Și Iranul o spune răspicat, bazându-se pe temeliile credinței șiite, care ar merita să fie cunoscută mai bine. Credința șiită, pe care ei o practică, le poruncește să distrugă lumea „eretică”, adică tot ce nu este șiit, chiar cu prețul vieții. Ar fi bine ca lumea să reflecte asupra acestei credințe și să nu lase Israelul să se confrunte singur cu această primejdie capitală.

A apărut în revista „Baabel”, iulie 2021

Scriu acest articol scurt ca un comentariu privitor la aspectul ebraic prilejuit de excepționalul articol al lui Peter Biro din ediția trecută. Cred că este important faptul că numele de Palestina apare nu numai în documente în limba latină, ci și în scripturi ebraice din perioada aceea.

Există cel puțin trei surse, și anume trei midrașim, care sunt cărți care cuprind și legende, dar și prelegeri ale unor mari rabini din perioada aceea. În aceste documente, scrise în prima jumătate a primului mileniu, găsim și multe detalii istorice. În afară de asta, limba ebraică și aramaică, în care sunt scrise, ne pot învăța multe despre evenimente petrecute în aceea perioadă.

Primul document este midrașul ”Eicha Raba”, compus în Ereț Israel spre mijlocul primului mileniu, care conține spusele înțelepților din Israel din primele secole ale erei noastre. În primul capitol avem o descriere a situației din Yerușalaim din perioada distrugerii celui de al doilea Templu: ”Până când Yerușalaimul nu a fost distrus, el nu a fost un oraș important. Însă, imediat după ce a fost distrus, a devenit un oraș imperial metropolitan”. După enumerarea tuturor celor care au vrut să îl cucerească de-a lungul anilor, în document stă scris: ”Vespasian a asediat orașul trei ani și jumătate și erau cu el (adică forțele care asediau) patru ducate, ducatele de Africa, Alexandria, Plastini (în unele ediții este un alt nume) și Arabia”. Midrașul folosește cuvântul latin original numindu-le ”ducus”. Aici este vorba despre cele patru legiuni romane care au participat la asedierea Yerușalaimului în anii 67-70 e.n., venite din patru regiuni din jurul Israelului: Africa, Egipt, Arabia, Plistini, adică Filistina.

Regiunea Plistini ne este identificată în alt document, midrașul VaYikra Raba, scrisă, probabil, înaintea primului midraș, unde scrie în cap. 5: ”Coborâți la Gat ( oraș filistin din Biblie),,care este încă o ruină a Plistinilor”. Aici nu este vorba despre tot tărâmul Israelului, ci numai despre partea de Sud, care era, în perioada primului Templu, țara Filistinilor.

Un al treilea document este un midraș ceva mai vechi, Bereșit Raba, pericopa Mikeț, în care apare termenul de țara Plistini.

Mai este important să explicăm ortografia acestui cuvânt. Termenul biblic pentru Filistini este Pliștimi, scrisă cu litera Tav. Aici, cuvântul nostru pare a fi aproape identic, conform pronunției Plistini. Problema este că acest cuvânt este scris cu o altă literă, și anume Tet. Astăzi, cele două consoane se pronunță la fel, dar atunci era o mare diferență între ele, cum este în arabă și astăzi. Sunt diferite explicații date acestui fenomen lingvistic rar. Unii cercetători susțin că vorbitorii au perceput acest cuvânt ca fiind un neologism. Eu nu cred, fiindcă regula asta, existentă astăzi în ebraica modernă, nu exista atunci. Cuvintele se scriau exact cum se pronunțau. Eu cred că, întâmplător, dintr-o oarecare cauză necunoscută, au pronunțat cuvântul cu litera Tet.

Ceea ce este, de asemenea, interesant este faptul că acesta este modul în care pronunță cuvântul ăsta arabii, cu adaptările fonetice la celelalte sunete: Falastin, cu litera Tet. Este important să știm că arabii au adoptat și au adaptat la limba arabă cam 90% din numele de locuri ebraice (mai ales biblice) și tot așa apar numele majorității locurilor din Israel în arabă. Așa s-a întâmplat și cu cuvântul nostru, fără ca ei să facă vreo legătură logică, istorică, politică cu Hadrian, romanii sau filistinii. Acesta a fost unul din sutele de nume de localități și regiuni pe care le-au găsit, le-au adoptat și le-au adaptat la limba lor. De data asta este vorba despre o regiune care, prin diferite procese politice și sociale ex-arabe, a devenit numele unei țări și a unui popor care nu știa că se numesc așa. Astăzi, însă, găsim deja muzee de folclor palestinian, povești populare și muzică palestiniană și așa mai departe.

A apărut în revista Baabel, ianuarie 2019

În viață apar întâmplări și coincidențe pe care ne-ar fi greu să le inventăm dacă am dori. Așa putem descrie și crearea primului vaccin anti-COVID prin cooperarea celor două companii, Pfizer și BioNTech. Realizatorii acestui vaccin au fost patronii firmei BioNTech, o pereche de cercetători germani, prof. Uğur Şahin, președintele companiei și soția sa, dr. Özlem Türeci, vice-președinte. Într-un interviu acordat după aprobarea vaccinului, el a povestit că deja în ianuarie 2020, când boala produsese doar o epidemie locală în China, ei au înțeles că acest virus va deveni o problemă mondială și au început imediat să lucreze la prepararea unui vaccin. În martie s-au aliat cu uriașul concern Pfizer și până în decembrie au ajuns printre cei mai bogați oameni din Germania, valoarea companiei crescând într-o singură zi cu 20 de miliarde de Euro. El a ajuns în Germania la vârsta de 4 ani, cu familia lui de imigranți turci, iar soția lui s-a născut în Germania, tot într-o familie de imigranți turci.

Am adus în atenţia cititorilor această poveste, luată parcă dintr-o carte de basme, pentru a sublinia asemănarea uluitoare cu primul vaccin din lume, al cărui principiu a ajuns în Anglia tot din Turcia. Și atunci, la fel ca astăzi, au apărut teorii ale conspirației, unii oameni au negat eficiența vaccinului și chiar au inventat tot felul de primejdii. Istoria nu se repetă, putem însă compara procesele, pentru a le înțelege mai bine.

Ideea de vaccinare, de intervenție activă pentru prevenirea unei boli, a apărut în Europa la începutul sec. al XVIII-lea, în legătură cu epidemiile de variolă care, de-a lungul timpului, au cauzat moartea a peste 300 de milioane de oameni, iar supraviețuitorii rămâneau desfiguraţi, cu „fața ciupită de vărsat”. Primul vaccin contra variolei a fost inventat la sfârșitul sec. al XVIII-lea, de către medicul și omul de știință britanic Edward Jenner. Dar ideea de imunitate în fața unei boli a ajuns în Anglia cu mult înainte, din Constantinopol. Turcii au fost cei care au dat imboldul pentru crearea ambelor vaccinuri în Europa și ambele au avut premiera în Anglia.

Lady Montagu 

Tratamentul preventiv care în fond nu era un vaccin, poate nici măcar tratament, a fost adus în Anglia, de la Constantinopol, de lady Mary Wortley Montagu, soția ambasadorului britanic în imperiul Otoman. Lady Montagu (1689-1762) era o femeie uluitoare pentru vremea ei și chiar pentru zilele noastre. În primul rând, era o aventurieră și datorită postului soțului ei a ajuns în toate colțurile Imperiului Otoman, observând lucruri necunoscute în Europa. Ea era și o scriitoare și poetă apreciată, înaintașa lui Jane Austen. Era considerată cea mai interesantă femeie engleză a secolului, un personaj excentric cu o minte independentă.

În timpul peregrinărilor prin Imperiul Otoman, ea a observat multe lucruri necunoscute în Europa. În 1715 s-a îmbolnăvit de variolă. Spre norocul ei s-a însănătoșit, dar i-au rămas urme neplăcute pe piele. Acest fapt a făcut-o să fie foarte vigilentă în legătură cu prevenirea bolii, mai ales la copiii ei.

La Constantinopol ea a observat că localnicii adunau lichidul din pustulele bolnavilor, făceau câteva incizii în locuri mai puțin vizibile pe corpul oamenilor sănătoși, mai ales al copiilor, și ungeau rana cu acel lichid. Pe loc apăreau leziuni de variolă, dar numai pe o zonă limitată. Chiar dacă pacientul se îmbolnăvea, făcea o formă ușoară și se vindeca, iar mai târziu era imun la variolă. Cu toată opoziția celor din jur, ea a hotărât să aplice acest tratament copiilor ei, care au devenit imuni la variolă pentru toată viața.

Sistemul, adus în Turcia din Caucaz, în 1670, își avea originile în China, unde se practica deja în sec. al X-lea. Fetele frumoase din Caucaz erau foarte căutate pentru haremul sultanului. Ele erau inoculate încă din copilărie. Odată cu ele, practica aceasta a ajuns și în Turcia.

La întoarcere, Lady Montagu a încercat să introducă și în Anglia acest sistem de inoculare, numit variolation, dar ideea a fost respinsă categoric de toate instituțiile și cercurile științifice. Ea a triumfat doar cu sprijinul prințesei de Wales și, mai târziu, a reginei Caroline. Este adevărat, metoda era foarte riscantă, mai ales în condiţiile igienice precare de atunci, şi mulți dintre cei tratați astfel mureau de infecții. Cert este însă că această metodă „importată” a deschis drumul ideii geniale a lui Jenner, de a imuniza populația prin vaccinare.

În Europa copiii marilor case regale au fost inoculați după sistemul variolation. Cu timpul, sistemul s-a răspândit în toată lumea, din America și până în Noua Zeelandă. În timpul Războiului de Independență al Statelor Unite, când a izbucnit o epidemie de variolă, George Washington a constatat că armata nu putea ține piept armatei britanice, în care toți soldații erau variolizați. Atunci el a ordonat ca și soldații americani să fie variolizați înainte de a ieși la luptă.

Edward Jenner

Edward Jenner (1749-1823) era medic, dar a studiat și biologia care îl fascina. Studiind animalele și păsările, el a observat că și vitele fac variolă, dar într-o formă mai ușoară, numită vaccină, sau variola taurinelor. Ele pot transmite boala și la om.

Jenner a observat că lăptăresele, fetele care mulgeau vacile, aveau tenul impecabil, niciuna nu avea cicatrici de variolă și a înțeles că ele erau protejate în urma variolei taurine pe care o contactaseră. Aceasta afecta ușor pielea membrelor, dar nu și a feței,acordându-le imunitate față de variola ucigătoare. În mai 1796 el a găsit o tânără lăptăreasă, Sarah Nelmes, care avea o formă ușoară de variolă pe mâini și brațe. A prelevat lichid din leziunile ei și l-a inoculat unui băiat de opt ani, fiul grădinarului său. Copilul a făcut puțină febră și disconfort în brațe. O zi s-a simțit rău,dar apoi și-a revenit. Două luni mai târziu el l-a infectat pe băiat cu lichid dintr-o leziune de variolă umană gravă. Băiatul nu a prezentat nici un semn de boală, iar Jenner a ajuns la concluzia că era complet imunizat.

În 1797, după ce a inoculat mai mulți copii fără ca ei să se îmbolnăvească, Jenner a apelat la Royal Society, cerând ca experimentul să fie publicat. Apelul a fost respins. Un an mai târziu el a publicat o mică broșură, în care prezenta cele 23 de cazuri pe care le tratase. În acest articol el folosește pentru prima dată termenul vaccination (vaccinare) în loc de variolation. Termenul nou, derivat de la cuvântul latin vacca (vacă), a fost adoptat în numeroase limbi.

Una din puținele excepții este limba ebraică, unde se folosește cuvântul hisun. El fost propus în 1896 (exact o sută de ani după invenția vaccinului) de dr. Ițhak Ben Iosef Tovim din Petersburg, într-un articol din ziarul ebraic Hameliț. În articolul Difteria (încă nu exista un cuvânt ebraic pentru această boală), el vorbește despre microbi, imunitate și vaccinare. Cuvântul propus de el pentru microb nu a fost adoptat, astăzi se folosește haidak (inventat de Ben Iehuda). Însă cuvintele pentru imunitate hosen și vaccin hisun se folosesc până azi. Ele se bazează pe o rădăcină biblică cu sensul de „rezistență”.

Prezentarea lui Jenner a stârnit reacții mixte În comunitatea medicală din Anglia; unele favorabile, multe ostile sau chiar ridicole. A fost criticat mai ales de preoți, care considerau că este o erezie să inoculezi pe cineva cu un material luat dintr-un animal bolnav. Într-o caricatură din 1802, oameni care au fost vaccinați apar cu capete de vaci.

Însă vaccinul a învins prejudecățile, bucurându-se de încrederea oamenilor. Dincolo de ocean, marele om de stat Thomas Jefferson, unul dintre „părinții fondatori” al Statelor Unite, a sprijinit vaccinarea și a inițiat un program național de vaccinare a întregii populații. Vi se pare cunoscut?

Până la urmă Jenner a primit recunoașterea oficială a parlamentului britanic, inclusiv sprijin financiar. În anul 1840 sistemul de variolation, care era foarte riscant, a fost interzis în Anglia, vaccinarea rămânând singurul mod de imunizare față de bolile molipsitoare. Așa au dispărut câteva din molimele care au omorât milioane de oameni de- a lungul istoriei. Ultimul caz de variolă a fost semnalat în 1970.

Natura are regulile ei și primejdiile nu dispar, ci doar se schimbă. În ultimii 50 de ani au apărut boli noi, necunoscute, printre care HIV, SARS, ebola, și acum COVID-19.

Gânduri 

Este amuzant că atunci, la fel ca astăzi, vaccinul a fost primit cu neîncredere, controverse, ezitări și mai ales felurite teorii ale conspirației, unele de-a dreptul de neconceput. Poate că aceste tendințe au rădăcini mai adânci, din domeniul comportamentului psiho-social. În zilele noastre nu este vorba de a trata o boală existentă, vizibilă, ci de a preveni o boală care poate să apară sau nu și spre deosebire de variolă, COVID 19 nici măcar nu se vede. Oamenii ar vrea să știe ce le rezervă viitorul, dar nu să-l influențeze. Chiar dacă este vorba de a preveni o nenorocire, mulți sunt fataliști, preferând negarea și ignoranța. Poate că unora le vine greu să ia în serios o amenințare aflată în viitor, care se poate materializa sau nu, și de aceea ei neagă primejdia, iau în derâdere măsurile de prevenire sau încearcă să-i înspăimânte pe alții. Să sperăm că și de data acesta, la fel ca în trecut, înțelepciunea și bunul simț vor învinge prejudecățile și superstițiile.

Multă sănătate tuturor!

Articolul a apărut în revista Baabel, 14 ianuarie 2021

Ne aflăm în perioada dintre comemorarea internațională a Holocaustului din 27 ianuarie, și comemorarea din Israel, care are loc la o săptămână după Pesah, anul acesta în 8 aprilie. În această perioadă aș vrea să scriu despre antisemitism și Holocaust. Acesta va fi primul articol al seriei.

Protocoalele înțelepților din Sion este o cărticică de vreo 100 de pagini care conține esența ideilor antisemite adunate de-a lungul anilor. Este cel mai răspândit document antisemit din istorie, cu un impact devastator asupra sorții evreilor în sec. XX. Această falsificare a apărut pentru prima oară în Rusia, în 1903, cu sprijinul bisericii și al autorităților țariste. Mai târziu a devenit una din cărțile de bază folosite de naziști pentru justificarea ororilor comise de ei. Chiar în zilele noastre cartea este folosită în același scop de diverse organizații antisemite. În unele țări arabe, ea este împărțită gratuit celor interesați. Nimeni nu știe – sau nu-i pasă – că este vorba despre cel mai mare fals literar din istorie.

Protocoalele sunt un plagiat al unei broșuri de satiră politică din sec. al XIX-lea. Ea a fost falsificată, toate comploturile din versiunea originală au fost atribuite evreilor, totul devenind un complot mondial pentru a domina lumea. Acest fals grosolan este opera renumitei Ohrana, poliția secretă a țarilor ruși. Ea a fost publicată în 1903, la Sankt Petersburg, în ziarul Znamia (Steagul). Cartea conține 24 de texte antisemite, sub formă de protocoale, care după părerea lor ar fi fost scrise la o întrunire secretă a conducerii poporului evreu, în cadrul primului congres sionist din 1897. Din texte reiese că evreii, abuzând de buna credință a conducerii popoarelor, ar încerca să distrugă marile culturi, provocând războaie între prieteni prin intermediul francmasoneriei, ar căuta să pună mâna pe toate bogățiile, plănuind ca până la urmă să preia controlul asupra întregii lumi.

Broșura originală, semnată de Maurice Joly și îndreptată împotriva lui Napoleon III, a apărut în 1864 la Bruxelles sub titlul Dialogue aux enfers entre Montesquieu et Machiavel [Dialog în infern între Montesquieu și Machiavelli]. Din protocoale și din anexele care le-au fost adăugate reiese că evreii folosesc diferite strategii pentru a-și inițiat Revoluția Franceză, liberalismul, socialismul, comunismul și anarhismul, făcând totul pentru a se infiltra în cercurile conducătoare ale societății europene. Tot ei produc crizele financiare și oscilațiile cursurilor valutare. Influența evreiască se face simțită în mass-media, unde răspândește prejudecăți bazate pe religie și etnie. Evreii construiesc infrastructură subterană, de unde vor bombarda orașele care li se opun. Când vor ajunge la putere, întreaga lume va fi la cheremul lor.

Începutul se găsește probabil într-o scrisoare falsificată sau poate chiar inventată, primită de preotul catolic antisemit Augustin Barruel de la un anume Jean Baptiste Simonini din Florența. Scrisoarea făcea parte dintr-o corespondență mai lungă între cei doi despre rolul francmasonilor în provocarea Revoluției Franceze – mai ales că după părerea lor majoritatea erau evrei. Această scrisoare a primit amploare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu creșterea antisemitismului în Europa. Scrisoarea a fost publicată pentru prima oară în revista Le Contemporain în 1878, ajungând să stea la baza majorității teoriilor conspiraționiste despre planul liderilor evrei de a cuceri lumea.

Teoriile conspiraționiste au apărut și în presa germană. Prototipul protocoalelor a apărut în romanul Biarritz, scris de Hermann Goedsche, care a apărut la Berlin în 1868. Autorul semna cu pseudonimul Sir John Retcliffe. În capitolul intitulat În cimitirul evreiesc din Praga, reprezentanții celor 12 triburi se întrunesc pentru a raporta despre progresele făcute în planul de cucerire a lumii. La sfârșitul ședinței, președintele din tribul Levi își exprimă speranța că la următoarea întâlnire, peste 100 de ani, evreii să fie „prinții lumii”. Acest discurs, numit mai târziu „discursul rabinului”, a fost elementul principal pe baza căruia fost alcătuită cartea „Protocoalele înțelepților din Sion”.

Printre autorii acestei „capodopere” se află și câțiva evrei. Unul dintre ei este Yaakov Brafman, un evreu care s-a convertit pentru a avansa în carieră și a devenit turnător la Ohrana. În 1869 el a publicat cartea Hakahal (Publicul), despre una din comunitățile evreiești autonome care existau în Rusia până în 1844, când au fost desființate. Rolul lor era să-i reprezinte pe membrii comunității în fața autorităților. El a luat registrele (pinkasim) din orașul Minsk din ultimii 50 de ani și le-a falsificat. El descrie cum negustorii evrei sunt îndrumați să-i înșele pe negustorii ruși ca să pună mâna pe toată piața. În editura din 1888, el defăimează organizația evreiască pentru educație Kol Israel Haverim, susținând că singurul ei obiectiv este să se impună pe tot globul. Curând după aceea, Kol Israel Haverim a fost interzis în Rusia.

Alt exemplu este Frederick Millingen, cunoscut sub pseudonimul Osman Bey. El era un evreu sârb convertit (după alte surse era fiul unui medic englez, convertit întâi la islam, apoi la creștinism ortodox) cunoscut ca escroc internațional. Cartea lui cea mai cunoscută este Cucerirea lumii de către evrei, în care și el învinovățește organizația Kol Israel Haverim de toate relele lumii. El călătorea din oraș în oraș ca să-și răspândească cărțile veninoase.

* * *

Probabil că cel care a falsificat aceste protocoale a fost Piotr Ivanovici Racikovsky, șeful departamentului pentru străinătate al poliției secrete ruse, Ohrana, cu reședința la Paris, unde tocmai se desfășura procesul Dreyfus. Organele de dreapta din Franța erau interesate în acest document pentru a-l învinui pe Dreyfus de conspirație, iar rușii aveau nevoie de el pentru a-și promova politica de antisemitism. În 1903 publicistul basarabean Pavel Krușevan (sau Crușeveanu) a publicat o variantă prescurtată a protocoalelor cu titlul Planul pentru cucerirea lumii de către evrei. În 1905, împreună cu alt coleg antisemit, au publicat varianta completă a protocoalelor sub numele de Rădăcina problemelor noastre. Ea a apărut ca o anexă a broșurii lui Serghei Nilus: Mare în Mic: Venirea Anti-Cristului și rolul Satanei pe pământ. O posibilitate politică iminentă. 

După Revoluția Bolșevică, cei care au fugit în Vest au adus cu ei protocoalele și le-au publicat în întregime în anuarul lor Luci Sveta (O rază de lumină) la Berlin, în mai 1920. Cu un an înainte a apărut varianta germană Die Geheimnisse der Weisen von Zion editat de Ludwig Müller von Hausen, sub pseudonimul Gottfried zur Beek. Naziștii au folosit și ei aceste protocoale. În anii 1919-1923 ideologul nazist Alfred Rosenberg a scris cinci broșuri despre „conspirația evreiască”. În anul 1933 a apărut ediția nazistă a cărții.

În anii 1920 protocoalele au fost publicate pentru prima oară în Statele Unite. Câteva ziare au publicat rezumate. Principalul susținător al protocoalelor a fost un antisemit notoriu, milionarul Henry Ford. El a publicat cartea sub titlul The International Jews: The World’s Foremost Problem (Evreii internaționali: Principala problemă a lumii) în 500,000 de exemplare. În 1927 el a încercat să dezmintă acest fapt și să retragă cartea de pe piață, dar era prea târziu. În 1920 protocoalele au apărut și în Marea Britanie, unde majoritatea ziarelor au publicat capitole din carte.

În perioada interbelică protocoalele au apărut în majoritatea limbilor europene, precum și în arabă. Tot atunci au avut loc două procese, unul în 1934 în Africa de Sud și unul în 1934-1935 la Berna, Elveția. Ambele cazuri s-au încheiat cu sentinţa că protocoalele sunt o falsificare.

Pentru liderii naziști, protocoalele erau adevăruri care sprijineau dorința lor de a elimina poporul evreu. Ele au convins pe mulți dintre adepții lor să se alăture naziștilor, justificând faptelor lor oribile. În ochii lor, protocoalele îndreptățeau exterminarea poporului evreu.

Răspândirea largă a protocoalelor s-a păstrat și după al Doilea Război Mondial. Cartea este promovată mai ales de cei care neagă existența Holocaustului. Când eram la Paris și predam la Sorbona, vizitam uneori librăria nazistă din Place des Pyramides, nu departe de Luvru, unde cărți expuse cel mai vizibil sunt protocoalele și Mein Kampf. Și tarabele de cărți de-a lungul Senei pun cartea la loc de cinste.

Și în România au apărut nenumărate ediții, multe se găsesc în librării. Pe Google există oferte în diverse categorii de preț, dar cartea poate fi descărcată și gratuit. Și totuși, după părerea mea majoritatea românilor nu sunt și nu au fost vreodată antisemiţi. Singurii antisemiți pe care i-am întâlnit sunt unii intelectuali, de la Eminescu până la Hașdeu, care cred că au primit aceste idei sub influențe străine.

Ceea ce nu înțeleg nicidecum este că astăzi, în sec. XXI, după ce o treime a poporului evreu a pierit în Holocaust și cam jumătate din populația evreiască a lumii trăiește în Israel, mai există oameni care cred în aceste aiureli și le promovează.

I. Contextul istoric al Sidur-ului

Cuvântul Sidur vine de la rădăcina SDR סדר care înseamnă „ordine” și chiar „ceremonie”. Acesta este principala carte de rugăciuni a evreilor, care se spun în zilele săptămânii, de Șabat cât și în mare parte a sărbătorilor. Rolul lui nu se aplică doar în cadrul liturgic, ci multe Sidurim includ de asemenea reguli de halacha, binecuvântări (cum ar fi Birkat HaMazon „Binecuvântarea de după masă”) și fragmente din scripturile sfinte (cum ar fi pericopele).

Sidur-ul are o semnificație extrem de profundă, fiind considerat „Cartea Vieții” sau „Cartea celor vii”, care însoțește evreul din clipa nașterii și până la ceremoniile de despărțire. Prin intermediul canonizării ritualului, a legilor și a obiceiurilor, care sunt expuse la schimbări de-a lungul istoriei, Sidur-ul a asigurat păstrarea identității naționale evreiești.

Istoria formării și a canonizării textului rugăciunii

Bazele rugăciunilor principale, cum ar fi rugăciunea de „Șmone-Esre” au fost stabilite încă de persoanele de la Kneset HaGdola, după întoarcerea în țară din exilul babilonean, în secolele 5-2 î.e.n. Însă canonizarea finală s-a procedat mult mai târziu, în perioada Gheonim-ilor, sec. 9-10 e.n. Canonizarea era necesară pentru ca ritualurile liturgice să rămână identice în diferitele comunități evreiești împrăștiate în lume în urma alungărilor majorității din țara Israelului.

Canonizarea s-a bazat pe câteva texte, dintre care două pot fi considerate texte principale:

1. Seder Rav Amram Gaon סדר רב עמרם גאון.

Acest text a fost creat în Babilon în sec. al IX-lea, fiind primul Sidur permanent bazat pe regulile stabilite de înțelepții Talmudului. El a fost trimis în Spania, la Barcelona și a avut o influență copleșitoare asupra textului liturgic.

2. Mahzor Vitry מחזור ויטרי.

Acest text a fost organizat în sec. al XII-lea de către elevi ai înțeleptului Rași. El a stat la baza variantei cunoscute ca „Varianta Așkenaz”.

II. Ordinea rugăciunilor zilelor de săptămână (Hol חול)

Iom Hol יום חול este o zi care nu este Șabat sau sărbătoare, o zi de muncă obișnuită.

În Iom Hol se țin 3 rugăciuni în fiecare zi: Arvit – seara după căderea întunericului, Șaharit – după apariția dimineții în zori și Minha – după amiază. Dacă este și Roș Hodeș, se adaugă după Șaharit rugăciunea de Musaf מוסף.

1. Șaharit שחרית

Rugăciunea de Șaharit שחרית (dimineață) de zilele de lucru ale săptămânii, poate fi văzută ca cel mai complet  model de structură liturgică zilnică, găsindu-se pe o scară spirituală. Cel care se roagă începe cu purificarea corpului, trece prin laudă și recunoaștere, primirea stăpânirii cerurilor, iar la sfârșit se urcă mai sus pentru o cerere personală.

Etapele sunt următoarele:

A. Pregătiri și învățătură (binecuvântări și ofrande ברכות וקורבנות)

Rugăciunea de dimineață începe cu binecuvântările de dimineață care exprimă mulțumiri pentru acțiunile fizice reușite de dimineață. După aceea vin câteva fragmente de învățătură și menținere a amintirii liturgice a slujbelor din Templu. Terminăm cu Kadiș deRabanan, care se spune după învățătură.

B. Versete de cântec – פסוקי דזמרה

Este o etapă obligatorie pentru pregătirea celui care se roagă din punct de vedere spiritual, după principiul din midraș „Pururea trebuie să dea lauda Domnului, iar apoi se va ruga”. Acestea cuprind o culegere de psalmi, mai ales din ultimii psalmi (psalmii  145-150) și au către început binecuvântarea Baruch șeamar בָּרוּך שֶאָמַר (binecuvântat este cel care a vorbit) iar la sfârșit Iștabah ישתבח (Slăvit), după instrucțiunile din Talmud.

C. Citirea de Șema și binecuvântările ei קריאת שמע וברכותיה

Diviziunea de Kriat Șema este o conexiune ideologică între laudă cosmică universală și cererea concentrată din rugăciunea de Amida („18 Esre”) care vine în continuare. Kriat Șema este o mițva din Tora, pe când cele trei – una înainte și două după – care o înconjoară, sunt reguli de la înțelepți. Cele trei sunt:

1. Prima binecuvântare (ioțer or יוֹצֵר אוֹר „Cel care luminează”) care întărește credința în superioritatea Domnului.
2. A doua binecuvântare (ahavat olam אהבת עולם „Cu o dragoste veșnică”) exprimă iubirea Domnului față de poporul său.
3. Binecuvântarea mântuirii (gheal Israel גְאַל ישראל „Mântuitorul lui Israel”) întărește stăpânirea totală a Domnului ca mântuitor.
4. Rugăciunea de Amida עמידה ( שמונה עשרה „Șmone Esre”) – apogeul rugăciunii

D. Rugăciunea de Amida, care se spune în picioare pe șoptite este componentul principal de halacha (reguli) și apogeul teologic al rugăciunii zilnice. Toate componentele anterioare au folosit ca o pregătire la înălțarea spirituală care călăuzește pe cel care se roagă ca să stea în fața Regelui.

Reguli: datorită poziției ei înalte, există reguli mai severe cum ar fi: haine adecvate, atenție la locul rugăciunii, dacă se poate să fie geamuri în față. Înainte de a începe, se fac trei pași înapoi ca o expresie a dorinței de a sta în fața Domnului.

Cadrul detailat (zilele de lucru – 19 binecuvântări):

Această înălțare spirituală treptată are un scop clar: omul trece printr-un proces de purificare și devotare spirituală, care sunt un element pentru „intrarea” în lumea „de sus” și care compun o piesă necesară pentru atingerea rugăciunii de Amida.

E. Tahanun תחנון

În zilele care nu sunt Șabat sau sărbătoare se spun rugăciuni de Tahanun. Luni și Joi, zile în care se citește în Tora se spune Tahanun aroch (lung), iar în restul zilelor Tahanun kațar (scurt).

F. Citirea Torei קריאת התורה

Luni și Joi se scot cărțile de Tora și se citește în ele. Majoritatea citesc din Tora și în zile de doliu și de post.

G. Terminarea rugăciunii

La sfârșit se mai adaugă câteva rugăciuni, iar la sfârșit „Alenu Leșabeah” עלינו לשבח.

2. Minha מנחה

Rugăciunea de Minha se spune după peste o oră după amiază și după părerea multora se poate spune până la căderea nopții.

Majoritatea grupărilor încep cu porțiunea „așre hoșve beitecha” אשרי יושבי ביתך, care se mai spune de două ori de Șaharit.

După aceea vine Amida, după care la mulți se spune și repetarea oficiantului. Pe urmă se spun câteva fragmente de Tahanun și se încheie cu „Alenu Leșabeah”.

În zilele de post rugăciunea este puțin diferită.

3. Arvit ערבית

A existat o mare dispută între înțelepții din Mișna și Talmud la întrebarea dacă această rugăciune este obligatorie sau este facultativă. Însă oamenii au considerat-o obligatorie.

Începe cu „Citirea de Șema și binecuvântările ei קריאת שמע וברכותיה” la care se adaugă câteva binecuvântări. După aceea se spune rugăciunea de Amida fără repetiție și terminăm cu „Aleinu Leșabeah”.

De Sefirat HaOmer se adaugă după Amida numărătoarea de Omer. De Șabat – la intrare și ieșire și de sărbători rugăciunea de Arvit conține schimbări.

III. Schimbări liturgice în structură: Șabat și Sărbători majore și minore

Sidur-ul exprimă importanța sfințirii timpurilor prin schimbări drastice în structura rugăciunii permanente, mai ales în rugăciunea de Amida.

A. Rugăciunea de Amida („Șapte”) – Sfințirea zilei în loc de cerere (îndurare)

În zilele de Șabat și Sărbători, rugăciunea de Amida este compusă doar din șapte binecuvântări.

Din rugăciunea zilelor de lucru rămân primele trei și ultimele trei binecuvântări, exact după textul de laudă și mulțumire. Însă cele 13 binecuvântări de la mijloc sunt anulate. Cauza principală din halacha este interzicerea cererilor pentru nevoi personale (inclusiv fizice) în ziua de Șabat, zi consacrată exclusiv nevoilor spirituale. În locul cererilor, în binecuvântarea din mijloc găsim o binecuvântare numită kedușat haiom  קדושת היום„sfințenia zilei”.

În urma severității acestei interdicții, au fost stabilite reguli clare pentru cei care greșesc. De exemplu: dacă cineva a început din greșeală una din binecuvântările de la mijloc fără să le termine, el va termina binecuvântarea la care se află la mijloc și se întoarce la începutul binecuvântării  kedușat haiom.

B. Rugăciunea de Musaf מוסף: ofranda suplimentară liturgică și interpretarea ei teologică

Rugăciunea de Musaf (supliment) este o adăugare liturgică care se spune de Șabat, Roș Hodeș, sărbători „Iamim Tovim” și Iom Kipur. Înțelepții susțin că rugăciunea poate fi spusă până la sfârșitul zilei, pe când Rabi Iehuda susține „până la șapte ore”. Obiceiul este până la zece minute înainte de Arvit, adică întuneric.

Rugăciunea de Musaf este „Rugăciunea celor Șapte Binecuvântări” și spre deosebire de celelalte rugăciuni de Șabat și sărbători, binecuvântarea de mijloc conține întotdeauna o descriere detailată a jertfei de Musaf al acelei zile.

Există o dispută teologică legată de esența caracteristicii rugăciunii de Musaf.. Înțelepții medievali numiți Tosfot (Franța și țările din jur, sec. 12-13) susțin că rugăciunea este exclusiv un substitut pentru jertfa de Musaf din Templu. Alții, în frunte cu Raaș (Germania-Spania sec. 13-14) susțin că ea trebuia să fie rugăciunea de „Șmone Esre” pentru Milă, însă ea a fost prescurtată la șapte binecuvântări în semn de respect față de Șabat.

Varianta completă a jertfei de Musaf în binecuvântarea de la mijloc spre deosebire de celelalte rugăciuni de Șabat care conțin kedușat haiom dovedește rolul rugăciunii de Musaf ca ancora principală în menținerea amintirii Templului.

C. Rugăciunea de Roș Hodeș și zilele de lucru de Pesah și Sucot – hol hamoed חול המועד

Aceste zile conțin o măsură de „sfințenie” (mai puțin decât „sărbătoare”) și de aceea li se adaugă unele rugăciuni, printre care:

• Iaale veiavo יעלה ויבוא. Se adaugă la toate rugăciunile zilei (Șaharit, Minha și Arvit) la Amida la pasajul bone Ierușalaim בונה ירושלים sau Rețe רצה.
• Halel הלל.

Se spune de Roș Hodeș după repetarea rugăciunii de Amida de către oficiant. Se spune cel „parțial, prescurtat”, spre deosebire de zilele de sărbătoare când terminăm Halel-ul.

• Musaf se spune și în aceste zile cu cele Șapte Binecuvântări.

IV. Anexe liturgice: rugăciuni de încadrare și binecuvântări obligatorii

Sidur-ul conține o serie de texte permanente pentru viața de zi cu zi.

1. Kadiș-ul קדיש: un cadru liturgic la slăvirea numelui Domnului.

Kadiș-ul este un text în limba aramaică în care declarăm măreția Domnului. Importanța ei este atât de mare încât s-a stabilit că trebuie chiar să fugi ca să asculți kadiș-ul și poți si întrerupi spunerea „chemarea șma” קריאת שמע ca să spui „amen” אמן și „iehe șme raba” יהא שמה רבה

Există patru feluri principale de Kadiș:

1. Hați Kadiș (jumătate) חצ י קדיש. Este textul de bază care se spune după citirea din Tora și după terminarea unui fragment, de exemplu „Versete de cântec”.
2. Kadiș titkabel קדיש תתקבל. Se spune după repetarea rugăciunii de Amida de către oficiant. Ea include o rugăminte ca rugăciunile noastre să fie acceptate.
3. Rugăciuni speciale pentru nevoi personale. Kadiș deRabanan (înțelepți) קדיש דרבנן. Se spune după o învățătură și include rugăciune pentru cei care învață Tora.
4. Kadiș Iatom (orfan) קדיש יתום. Spun cei aflați în doliu după o porțiune de rugăciuni. La sfârșit este o mică urare pentru pace și viață la tot poporul Israel.
5. Birkat HaMazon ברכת המזון – mițvat ase עשה deOraita (pentru alimente – o poruncă din Tora).

Aceasta este o poruncă ase עשה (obligatorie) din Tora după ce se mănâncă pâine, după cum scrie „[După] ce vei mânca și te vei sătura, vei binecuvânta pe Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronom 8:10).

Când mănâncă trei peroane sau mai mult, ei trebuie să facă zimun זימון, adică invitație ca să binecuvânteze toți împreună.

Sunt diferențe minore între textele diferitelor grupări de evrei, cum ar fi Sefarad față de unii Așkenaz.

1. Tefilat HaDerech תפילת הדרך și rugăciuni personale

Sidur-ul conține rugăciuni pentru nevoi speciale.

1. Tefilat HaDerech תפילת הדרך (rugăciunea pentru drum).

Este o rugăciune pe care o spune o persoană când pleacă la o călătorie mai lungă de 1 parsa (cam 3.8 km) sau când drumul pare a fi periculos.

2. Rugăciuni personale

Sidur-ul conține și unele rugăciuni speciale, cum ar fi cele pentru Statul Român sau Statul Israel.

V. Mahzor tefila מחזור – cartea de rugăciuni pentru sărbători

Mahzor tefila sau pe scurt Mahzor este cartea de rugăciuni pentru una sau mai multe sărbători. La început în Mahzor au fost incluse toate rugăciunile anului și doar mai târziu Sidur-ul s-a despărțit, întâi în Așkenaz, iar apoi în celelalte comunități.

Cuvântul Mahzor înseamnă „ciclu”, adică cartea conține ciclul anului după sărbători și posturi.

Formulele liturgice ale rugăciunilor din Sidur s-au păstrat și în Mahzor. Însă, spre deosebire de Sidur în care diferențele dintre ele au fost micșorate mult, în Mahzor sunt deviații mari, mai ales în alegerea Piyutimilor (poezii liturgice), dar și a cutumelor legate de spunerea acestora.

VI. Formulele liturgice ale rugăciunilor

Varietatea de texte arată diversitatea răspândirii evreilor în lume. Se cunosc cel puțin 11 formule de rugăciuni, din care noi vom aminti doar trei:

• Așkenaz אשכנז. Este formula clasică după care se rugau evreii așkenazi, până când o parte a diviziunii hasidice a trecut la formula Sfard, iar mai târziu, în Israel și majoritatea așkenazilor folosesc formula Sfard.
• Sefaradi ספרדי. Formula folosită de evreii din Spania medievală, care după expulzarea evreilor de acolo s-a răspândit printre o mare parte a evreilor din țările islamice.
• Sfard ספרד Aceasta este formula evreilor hasidici bazată pe formula marelui cabalist ARI HaKadoș, Isaac Luria. Într-o formă simplistă se poate spune că baza este formula așkenaz cu adăugări de la sefarzi. Astăzi este cea mai răspândită formulă atât în Israel cât și diaspora, inclusiv România. Cabaliștii spun că există 12 variante după cele 12 triburi, iar varianta cabalistică a lui Luria este a 13-cea.

Concluzii

Sidur-ul este un document liturgic cu multiple straturi care conțin complexe istorice, halachatice și mistice ale poporului evreu. Din analiza structurii rugăciunilor noi învățăm despre câteva principii teologice profunde:

1. Procesul de înălțare pentru formarea unui cadru

Structura rugăciunilor de zilele de muncă nu este sporadică, ci conține un proces psihologic-spiritual în care enoriașul trece printr-o purificare treptată începând cu recunoașterea binelui (Binecuvântările de dimineață) și până la implorarea finală (Amida).

2. Sfințirea timpului

Diferențele semnificative între numărul de binecuvântări pe zilele de lucru față de cele de Șabat (19 față de 7) evidențiază poziția zilei de Șabat ca fiind ziua care renunță la necesitățile personale în favoarea gloriei colective spirituale. Pe de altă parte, rugăciunea de Musaf asigură continuitatea ritualului din Templu, în lipsa jertfelor.

3. Unificare în afara cutumelor

Apariția variantei lui ARI-Luria (varianta Sfard) și acceptarea ei de către populații largi de așkenazi și sefarzi demonstrează flexibilitatea internă a liturghiei evreiești care face posibilă asortarea la tendințe teologice-cabalistice noi prin crearea unei variante „supra-tribale” care aspiră la eficientizarea spirituală maximală.

Așadar, Sidur-ul este construcția sfințită prin care evreii țin un dialog permanent cu Domnul Dumnezeu și prin ea, națiunea își menține identitatea, memoria trecutului și speranța la dezrobirea – gheula גאולה apropiată.

În mai 1920 un grup de evrei au format o organizație clandestină menită să apere populația evreiască din Ereț Israel. Ea a primit numele de Kibuț Secret. Totul era absolut secret, chiar și locul unde se afla baza lor, în kibuțul Kfar Ghiladi din nordul Galileii.

Grupul era format din câteva zeci de membri, majoritatea proveniți din organizația Hașomer (Paznicul), inițiată în 1909 de câțiva agricultori evrei, în frunte cu Alexander Zaid. Această acțiune făcea parte din reorganizarea grupurilor politice de stânga și înființarea unei forțe militare pentru apărarea populației evreiești. Două mișcări politice de stânga s-au unit, formând partidul Ahdut Haavoda (uniunea muncii). Apoi s- a înființat organizația civilă de conducere – Histadrut și s-a constituit o forță armată – Hagana, bazată pe foștii membri Hașomer.  Dar nici aceștia nu formau un grup omogen. Cu toate că toți erau de stânga, între ei existau diferențe mari. Unii erau extremiști, influențați de idei socialiste-revoluționare din Rusia natală. Printre ei se număra Israel Șohat și mai ales soția lui, Mania Șohat, probabil prima femeie conducătoare, feministă din Israelul modern. Ambii aveau vederi revoluționare.

În 18 mai 1920 organizația Hașomer a fost desființată. Britanicii nu apărau populația evreiască expusă atacurilor arabe. Din păcate Hagana era încă în faza de organizare și a luat ani buni până a devenit o forță de temut. Ca urmare, în august 1920, exact acum 100 de ani, a fost înființat Gdud Haavoda (Brigada muncii), o organizație de muncă și de apărare, care îi reunea pe haluțim (pionieri) pentru construirea țării. În cadrul ei s-a constituit Kibuțul Secret. Toți membrii Gdud Haavoda aveau o ideologie de stânga, socialistă sau chiar comunistă.

Kibuţul secret

Israel Șohat spera că Kibuțul Secret îi va putea apăra mai bine pe evrei decât Hagana. Organizația fiind secretă, membrii nu notau nimic în scris. Nu existau organe de conducere, atât ierarhia, cât şi gradele erau inexistente. Hotărârile erau luate prin vot unanim – care e greu de obținut. Unii dintre membri erau din a doua alia, alții din a treia alia (începută în 1919) și câțiva erau deja născuți în Israel. În fruntea Kibuțului erau câțiva din foștii Hașomer: soții Șohat, Alexander Zaid, Pinhas Șneorson, etc.  Li s-au adăugat noii veniți din a treia alia în frunte cu Ițhak Sade și Menahem (Mendel) Elkind. Printre cei născuți în țară cel mai remarcabil este Ierahmiel Lukacer.

Cu toate că grupul avea cel mult 80 de membri, ei au acționat pe întreg teritoriul țării și chiar în țările din jur. Acțiunile lor aveau o amploare mult mai mare decât cele ale Hagana de atunci. Au adunat pe ascuns cantități însemnate de arme. La baza lor din Kfar Ghiladi se afla cea mai mare ascunzătoare subterană pentru arme (slik) care nu a fost descoperită niciodată de englezi. Astăzi ea poate fi vizitată.

Ei au trimis membri să se instruiască în marile școli militare din Europa. Lukacer a absolvit o școală militară în Germania, iar la întoarcere, în 1926, a înființat prima școală de ofițeri la Tel Iosef. Câțiva băieți au fost trimiși la școli de aviație și la școli navale. Știind că nu se pot baza doar pe armamentul importat, au început să producă arme în ateliere locale, punând baza Industriei Militare de astăzi.

Multe din acțiunile membrilor Gdud Haavoda și ai Kibuțului Secret au fost criticate de către conducerea populației evreiești din Palestina. Problema cea mai gravă o reprezentau relațiile internaționale ale unor membri. În primăvara anului 1926, o delegație din Gdud Haavoda a plecat în vizită în Uniunea Sovietică. Tocmai atunci URSS se afla în mijlocul unei campanii anti-sioniste. Șohat și Elkind aveau legături cu sovieticii. Ei au cerut să fie afiliați la Comintern, iar în schimb sperau ca URSS să-i sprijine financiar la achiziția de arme. În URSS s-au întâlnit cu oamenii agenției de spionaj GPO (predecesoarea NKVD). Ei cerut Uniunii Sovietice să sprijine „înființarea" unui stat evreu comunist în Ereț Israel”. Sovieticii le-au cerut să distrugă partidele de stânga și să inițieze un partid arab democrat. Kibuțul fiind învăluit de secrete, din păcate lipsesc mărturiile scrise, avem doar mărturii orale ale unor membri.

După această vizită eșuată, a început dezbinarea în cadrul organizației, care era și așa destul de șubredă. Unii, în frunte cu Mania și Israel Șohat, visau la un stat evreu socialist. Ei se considerau urmașii partidului social-revoluționar din Rusia care a pregătit revoluția bolșevică. Ceilalți, în frunte cu Menahem Elkind, admirau realizările URSS și visau la un stat evreu comunist. Această ruptură a adus la dezmembrarea Kibuțului și un grup de 60-80 de bărbați, femei și copii, în frunte cu Menahem Elkind, a plecat în URSS.

Un kibuț în Uniunea Sovietică

La propunerea lui Menahem Elkind, grupul de comuniști a părăsit Gdud Haavoda, care s-a dizolvat și s-a alăturat la Histadrut. Elkind și oamenii lui au plecat în URSS și au înființat acolo un kibuț! Erau 30 de familii, între 60 și 80 de suflete. Primii au ajuns la Odesa în iunie 1928. Ultimii au ajuns în Crimeea în 1930. Autoritățile sovietice le-au permis să înființeze un kibuț. S-au așezat în Crimeea, nu departe de orașul Yevpatoria. Numele kibuțului era Vojo Nova (Drum nou în limba Esperanto). Ebraica era interzisă în URSS, idiș sau rusă nu voiau. Ca să-și păstreze totuși o identitate aparte, au ales limba Esperanto, dar între ei vorbeau ebraica. Copiii mergeau la școală în colhozul Molotov din apropiere, unde trăiau evrei localnici. Limba de predare era idiș, pe care ei o disprețuiau, ca toți tinerii de atunci din Israel. În Crimeea mai erau și alte colhozuri evreiești.

Au primit 1300 ha de pământ, 500 de oi, vaci, păsări, unelte, animale de povară și un tractor. S-au organizat la fel ca toate kibuțurile: sală de mese comună, casă de copii comună… Dar viața era foarte grea. Au fost nevoiți să accepte membri localnici, printre care erau antisemiți și denunțători. Toate acestea, o adunătură de evrei străini, sioniști, vorbitori de ebraică, cu obiceiuri ciudate, nu puteau supraviețui în Uniunea Sovietică a anilor treizeci și comuna s-a destrămat. La început comuna le servea sovieticilor ca o dovadă a eșecului sionismului și un exemplu pentru așezările evreiești din împrejurimi. Odată cu desființarea mișcării Hehaluț în 1931 și încetarea emigrației din URSS în Israel, nu mai era nevoie de această comună. În martie 1931 Elkind a fost demis din funcția de șef al comunei și acuzat de sabotaj. Prin 1932-1935 kibuțul a fost transformat în colhoz. Sala de mese și casa de copii au fost desființate. Numele colhozului a fost tradus în limba rusă: Drujba narodov (prietenia popoarelor), iar în 1949 a fost schimbat în Listove. Din puținele știri ajunse în țară s-a aflat că mulți au părăsit colhozul, stabilindu-se la Moscova sau Leningrad. Unii s-au înscris la studii superioare tehnice. Datorită lor, mulți au scăpat de epurările anilor 1930.

Elkind a părăsit împreună cu familia sa kibuțul, probabil în 1934. Doi ani a stat la părinții lui, la Leningrad, unde soția a studiat medicina, apoi au plecat la Moscova. El a fost redactor la ziarul idiș Emes (Adevărul). Între timp a învățat ingineria. În 1937 i s- a născut un al treilea fiu.

Tatăl lui a venit din Leningrad să-i facă Brit Mila (circumcizie), ceea ce era interzis. În decembrie 1937 a fost arestat, fiind acuzat că participase la „complotul britanic-sionist”. Împreună cu el au fost arestați mulți membri al organizației Komzet (Comitetul pentru stabilirea muncitorilor evrei în agricultură) – același Komzet unde Elkind, venind în Uniunea Sovietică, a cerut să fie primit ca membru de partid și a fost refuzat. În 19 februarie 1938 el a fost condamnat la moarte și se pare că a fost executat în aceeași zi. Mai târziu au fost executați încă trei membri ai kibuțului evreiesc. Alți istorici susțin că el a fost deportat în Siberia și a murit în lagăr spre sfârșitul războiului. Soția lui, Mania, a rămas cu copiii la Moscova, ca medic pediatru. Fiul său mai mare, Uri, născut la Tel Iosef, s-a înrolat în Armata Roșie și a căzut la Stalingrad. Tot acolo a murit și Ierahmiel Lukacer. Fiul mijlociu a terminat științele tehnice și a plecat din Moscova, iar Mania a rămas cu fiul cel mic.

După moartea lui Stalin s-au făcut unele rectificări ale abuzurilor staliniste. S-a reluat și procesul „complotului britanic-sionist”. În 4 noiembrie 1958 Menahem Elkind a fost reabilitat. Dar era prea târziu! Cum s-a risipit în zadar viața unui om extrem de talentat! Dacă ar fi rămas în Israel și nu s-ar fi lăsat orbit de Stalin și comunism, ar fi ajuns probabil la vârful ierarhiei, fie în armată, fie în politică și guvern. În anii comunismului nu se știa aproape nimic despre soarta acestor evrei naivi, orbiți de ideologia stalinistă și despre familiile lor. Despre soarta celor din kibuț există o singură carte, scrisă de una din femeile fostului kibuț, Șira Gorșman, apărută la Varșovia în 1961. Ea povestește ce s-a întâmplat mai târziu la Vojo Nova. Dintre cei veniți din Ereț Israel, câțiva au rămas în colhoz, după ce au fost „purificați” de partid. Toți bărbații au luptat în Armata Roșie. Din lipsă de brațe de muncă au venit familii de ruși și ucraineni din împrejurimi și ei au preluat controlul. Autoarea a părăsit colhozul. După război s-a întâlnit cu unul dintre foștii membri, Iașa Grinfeld, care i-a povestit că în timpul războiului unul dintre noii membri ruși i-a denunțat pe evrei la Gestapo. Naziștii i- au îngropat de vii în vechea fântână a satului. Când Iașa Grinfeld s-a întors din război, el a mai găsit la Vojo Nova doar o singură familie de evrei. Ei mergeau o dată pe an la vechea fântână, unde erau îngropate rudele lor. Turiști plecați în URSS în anii șaizeci au întâlnit câteva familii care părăsiseră Vojo Nova înaintea de război, dar le era frică să vorbească.

La scurt timp după deschiderea porților Uniunii Sovietice pentru alia în Israel, au început să apară unii supraviețuitori ai acestei tragedii sau urmași ai lor. Printre ei era Șira Gorșman cu copiii ei. Ea venise prima oară în Ereț Israel din Lituania în 1923, cu soțul și fiica. Ei s-au alăturat la Gdud Haavoda, secția Ierusalim. Au participat la construirea cartierului Rehavia, a Gimnaziului Ebraic și a casei de odihnă Arza din Moța, lângă Ierusalim. Ea era în ramura de stânga din Gdud Haavoda, în frunte cu Elkind, și a hotărât să plece cu ei în Uniunea Sovietică. Soțul ei a refuzat și ei au divorțat. Spre sfârșitul anilor 1920 s-a recăsătorit și a plecat la Moscova, devenind scriitoare. În 1990 a revenit în Israel împreună cu fiicele ei, după aproape 70 de ani. A stat la Așkelon și a vizitat și kibuțurile tinereții ei: Kfar Ghiladi, Ein Harod și Bet Zera. A murit în 2001.

Printre acești numeroși olim se află și câteva zeci de urmași ai acelor evrei „ciudați”. Mulți dintre ei nu știu nimic sau aproape nimic despre tragedia familiilor lor. Ei sunt urmașii grupului de tineri sioniști entuziaști care au făcut alia la începutul secolului XX. Ei credeau în viitorul poporului evreu în țara pe care o iubeau și au venit s-o reconstruiască. Erau pregătiți pentru orice suferință într-o țară înapoiată, cu o climă grea, cu vecini ostili. Nimic nu putea să-i descurajeze. Iubeau limba ebraică pe care de- abia o învățaseră, cât și viața în kibuț. Aveau un singur cusur: credința în ideologia marxist-leninistă, care până la urmă le-a distrus viața, familia și chiar urmașii.

Este încă un capitol tragic din uluitoarea poveste de reînnoire a țării evreilor și a poporului evreu, o poveste aproape de necrezut. Întoarcerea poporului evreu în patria sa s-a făcut cu multă suferință și cu mult sânge, țara nu afost primită „pe o tavă de argint”, cum zicea marele poet Nathan Alterman.

***

Pentru istorici cercetarea organizațiilor secrete este o misiune aproape imposibilă. Cu atât mai mult episodul din URSS, care probabil adună praful în beciurile KGB-eului. De aceea nu m-am bazat numai pe memorie, ci pe trei surse cu o bază științifică serioasă. Prima este Anita Șapira, poate cea mai mare dintre istoricii contemporani al sionismului în Ereț Israel. Ea are mai multe capitole pe acest subiect în câteva cărți apărute          încă înaintea valului de alia. Al doua sursă este lucrarea lui Götz Hillig, apărută în   2005 la editura universității Marburg din Germania, în limba rusă Vojo Nova v   Krymu; zabytaia sel’khozkommuna (kibuts) adică Vojo Nova în Crimeea; Comuna agricolă uitată (kibuț). Ea se bazează mai puțin pe documente, mai ales pe mărturiile supraviețuitorilor și ale urmașilor lor. A treia sursă este o jurnalistă specializată pe istoria Israelului contemporan, Rut Baki. Ea îmi este și o foarte bună prietenă.  A publicat mărturii ale celor care au făcut alia în anii 90.

Am încercat să fac o sinteză între datele publicate de ei, comparând și filtrându-le. Relatările din acest articol sunt verificate cu grijă. Uneori se mai descoperă documente noi, mai ales din perioada din Israel. La o licitație a apărut nu demult un document legat de Gdud Haavoda, pe care îl puteți vedea atașat. Nu se știe cine l-a pus în vânzare.

A apărut în revista Baabel, August 2020

În urma celui mai recent articol al meu despre una din cele mai antisemite cărți din epoca modernă https://baabel.ro/2021/03/protocoalele-inteleptilor-din-sion/ și, mai ales, a comentariilor frumoase și înțelepte, m-am gândit să adaug ceva din repertoarul românesc și să arăt cum se fac aceste falsificări, uneori sofisticate, alteori prostești și infantile.

Dacă dăm o căutare pentru cuvântul „Talmud” pe Google în limba română găsim trei feluri de documente. Primul este o listă de citate din Talmud, dar și din alte surse, din care reiese că evreii au cusururi, sunt infractori, pedofili, urăsc alte popoare și așa mai departe. Al doilea sunt câteva cărți traduse despre Talmud, din care aflăm câte ceva despre conținutul cărții. Categoria cea mai mare este reprezentată de o serie de cărți, originale sau traduse, xenofobe, antisemite, unele mai bine documentate, însă majoritatea sunt gunoaie literare.

Un lucru este comun multor intelectuali români cu cei din lumea mare: un dispreț bolnăvicios față de această carte specială care trebuie studiată mulți ani pentru a fi înțeleasă, cu condiția de a ști perfect ebraica rabinică și biblică, precum și aramaica babiloniană. Însă aceasta nu este de ajuns. Cine nu cunoaște limbajul și mai ales stilul literar specific epocii, va înțelege eronat textul care este foarte complicat. Textul conține dispute între înțelepți din diferite perioade și locuri, iar în carte apar toate sugestiile, atât cele care au fost acceptate, cât și cele respinse. Acești înțelepți aveau un stil aparte de a se exprima, plin de superlative, parabole, povești și legende. Cine nu înțelege acest lucru nu se poate da drept mare cunoscător. Iată un exemplu: tractatul Kidușin din Talmud prezintă o dispută între câțiva înțelepți cu privire la verighetă. Se dezbate de exemplu cine cumpără verigheta și din ce poate fi făcută. Una dintre întrebări este dacă ea trebuie să fie șlefuită, dacă poate fi gravată și dacă poate avea o piatră prețioasă. Marele înțelept Rabi  Iehuda HaNasi, redactorul cărții Mișna, este de părere că ea poate avea o piatră prețioasă. Însă până la urmă s-a hotărât că verigheta va fi șlefuită, lucioasă și fără pietre prețioase. O frază citată la întâmplare din această dispută îi poate induce în eroare pe cititor.

Aici mă voi referi doar la întrebarea în ce măsură acești intelectuali cunosc tema pe care o dezbat, adică textul pe care ei pretind să îl prezinte. Ar fi de așteptat ca un om de știință să analizeze un material pe care îl cunoaște și îl înțelege. Eu nu aș îndrăzni niciodată să discut Noul Testament în originalul grec, pentru că nu înțeleg destul de bine greaca antică. Iată așadar câteva exemple pe care ei le aduc din Talmudul tradus într-o a treia sau a patra limbă, iar de acolo în română, plus falsificări pe drum. Aș fi ales cartea lui Nicolae Paulescu Camăta, frauda și jurământul fals în Talmud, dar nu am cartea originală, ci doar texte editate și copiate. Această carte din 1910 are numeroase citate, unele destul de exacte, dar falsificate. Eu am ales lucrarea unui alt mare intelectual, B. P. Hasdeu, Talmudul ca profesiune de credință a poporului Israelit din 1916, pe care îl posed în original, o broșură de 44 de pagini.

În ambele cărți sunt amintiți de repetate ori câțiva autori francezi, mari antisemiți, care au fost probabil dascălii și îndrumătorii autorilor în acest domeniu. Amândoi folosesc din abundență termenul de „rabin”, pe care ori nu-l înțeleg, ori îi induc în eroare pe cititori în mod intenționat. Personalitățile din scrierile evreiești post-biblice se numesc chachamim, (înțelepți), nu rabini. Cuvintele rav, rabi, raban sunt titluri atașate numelui. Printre acești înțelepți apare și Ieșu (Isus), într-o poveste din tractatul Sanhedrin 107:b (care a fost cenzurat). El apare ca discipolul marelui înțelept Rabi Iehoșua ben Pirhia. Pentru a fi discipolul acestui mare înțelept, Ieșu trebuia să fie și el un înțelept și un student de excepție.

Primul exemplu din cartea lui Hasdeu este chiar de pe coperta interioară. Ca de obicei el nu indică sursa. Transcripția din originalul ebraic arată ca o caricatură. (În literatură se cunosc multe exemple de felul acesta, începând cu scrierile romane care conțin citate în alte limbi. Copiștii, care nu le înțelegeau, au introdus numeroase erori, astfel că după copieri repetate citatul a devenit ininteligibil.) În cazul acesta sursa este Talmudul Babilonian, tractatul Eruvin 21:b. Pentru a-l înțelege, trebuie să cunoaștem contextul. Pagina tratează una din marele probleme ale evreilor credincioși – faptul că importanța tuturor mițvot (obligații) este aceeași, nu există unele obligații mai importante decât altele. De exemplu regula de a lega șiretul pantofului stâng înaintea celui drept este tot atât de importantă ca respectarea regulilor de Șabat. Acest pasaj contrazice părerile extremiștilor, care adaugă interdicții care nu există în Tora. Sunt prezentate ideile marelui înțelept Rav Hisda din sec. III e.n. și adăugirile înțeleptului Raba (sec IV e.n.), amândoi din Babilon. Ei numesc pe acești extremiști sofrim (scribi) și bazându-se pe versetul „Fiule, ferește-te de a face multe cărți” (Eclesiastul 12:12). Pe baza aceasta Raba spune „Ferește-te de zicerile scribilor, mai mult decât de zicerile din Tora, fiindcă în Tora ai și da și nu, pe când la scribi sunt doar interdicții și oricine nu le respectă este condamnat la moarte. Și dacă sunt adevărate, de ce oare nu apar în Tora?”.

Și ce face Hasdeu? În primul rând traducerea lui este opusul originalului ebraic: „Fiule, bagă în seamă mai mult vorbele rabinilor, decât scriptura”. În original nu este vorba deloc de rabini. Nu numai că el a întors traducerea pe dos, ci a omis o jumătate din frază, cea care conține explicația. Așa s-ar putea falsifica şi Noul Testament de la un capăt la altul!

Să luăm încă un exemplu, aflat în pag. 9-10. Citatul fiind prea lung, îl rezum. Ideea este că Moise poruncește și rabinii execută. El spune că Moise a spus în Biblie: „Dumnezeu vă poruncește a vă veseli la sărbătorile voastre”. Nu știu la ce verset se referea, poate la Deuteronom 16:14, poate la 26:11 și poate la altul. Până aici este corect. După spusele lui, în Talmud scrie că Moise poruncește să beți, să mâncați, să vă îndrăgostiți. Sursa lui este cartea Înfruntarea jidovilor, apărută la Iași în 1806.

Să vedem ce scrie în Talmud, tractatul Pesahim 109:a: „Ne-au învățat înțelepții „omul este obligat să-i înveselească pe fiii lui și pe semenii casei după cum scrie „Și te-ai înveselit de sărbătoarea ta” (Deuteronom 16:14). Cu ce îi înveselește? Cu vinul. Rabi Iehuda spune: bărbații cu ce le place și femeile cu ce le place. Bărbații cu vinul și femeile cu ce? În Babilon cu haine colorate, în Ereț Israel cu haine de in călcate. Învățătura lui Rabi Iehuda ben Batira care spune: când Templul mai exista, toată veselia era în carne, fiindcă scrie „Și să jertfești jertfe de pace și să mănânci acolo și să te bucuri înaintea Domnului tău.” (Deuteronom 27:7). Iar acum, când Templul nu mai există, veselia este în vin, fiindcă scrie „Și vinul înveselește inima omului” (Psalmi 104:15)”.

Acesta este textul integral, tradus cu exactitate, din care se vede și stilul literar al Talmudului. Moise nu este amintit deloc și nici vorbă de dragoste. Dacă în Talmud se vorbește de peste 150 de ori despre veselie, nicăieri nu este vreo referință la dragoste. Se vede clar falsificarea sofisticată, puțin adevăr cu multe minciuni și invenții. Așa reușesc acei intelectuali să se convingă pe sine și pe alții de lucruri neadevărate. Nu știu de ce se leagă tocmai de Talmud, care este o literatură închisă într-un fel, intimă, a evreilor credincioși, care i-a ținut împreună în cei peste o mie cinci sute de ani de exod.

*  *  *

În primul rând trebuie să precizez că nu cred că românii sunt un popor antisemit și articolul l-am scris nu despre români ca atare, ci despre modul subtil de a falsifica scrierile evreilor în general. Am luat ca exemplu o carte pe care o posed în original. Am găsit încă un articol, nesemnat, care tratează problema în mod asemănător, doar cu alte exemple.

Dar există și multe site-uri cu exemple eronate din Talmud. Cine caută „Talmudul” pe Google le va găsi cu zecile, cum ar fi:

https://www.facebook.com/406909926043257/posts/877188159015429/

Articolul a apărut în revista „Baabel”, Martie 2021

În primul rând trebuie să precizez că nu cred că românii sunt un popor antisemit și articolul l-am scris nu despre români ca atare, ci despre modul subtil de a falsifica scrierile evreilor în general. Am luat ca exemplu o carte pe care o posed în original. Am găsit încă un articol, nesemnat, care tratează problema în mod asemănător, doar cu alte exemple:
Dar există și multe site-uri cu exemple eronate din Talmud. Cine caută „Talmudul” pe
Google le va găsi cu zecile, cum ar fi:
https://www.facebook.com/406909926043257/posts/877188159015429/

Când am stabilit acest titlu, el mi se părea prea moderat, și iată de ce. De-a lungul ultimilor 2.000 de ani au fost arse cărți religioase evreiești, mai ales Talmuduri.
Incendierea cărților sfinte evreiești nu a fost inventată de naziști. Au aplicat-o cu mult succes grecii și romanii, iar Talmudul a fost combătut de biserica catolică. Arderile de cărți apar în Mișna, într-o poveste despre Apostamus, un soldat grec din secolul al II-lea î.e.n. Evenimentul este amintit și de marele istoric evreu Iosephus Flavius. Soldatul grec a găsit o carte de Tora și a ars-o. În Talmud scrie despre un mare înțelept, Rabi Hanina Ben Teradion (sec. al II-lea e.n.): romanii l-au văzut cu o carte în mână, propovăduind Tora unei mari mulțimi. L-au prins, au legat Tora de el și i-au ars împreună. Cunoașteți dictonul „unde se ard cărți, se vor arde și oameni”? Romanii au făcut-o totul deodată.

Talmudul a fost finalizat nu mult înainte de anul 500 e.n. El conține (tipărit) 10,000 de pagini în 63 de volume, precum și zeci de cărți ca anexe. Deja în anul 533 împăratul Iustinian s-a opus studiului cărții numite și „a doua tradiție”. În anul 712 vizigoții din Spania au interzis convertiților la creștinism să citească cărți ebraice. Ei înșiși nu erau mari cărturari, nu e de mirare că cititul nu le era pe plac. În anul 1199 papa Inocențiu al III-lea a stabilit că scripturile conțin idei prea complicate, mulțimea trebuie să se bazeze doar pe comentariile bisericii.
Câteva decenii mai târziu, călugărul franciscan Nicolas Donin, un evreu convertit care a tradus Talmudul, a trimis papei Gregorius IX o petiție compusă din 35 de puncte despre „aberațiile” din Talmud și jignirile la adresa creștinilor. El pretinde, printre altele, că Isus și Maria Magdalena sunt prezentați în mod jignitor în Talmud. Într-adevăr, Isus este prezentat ca un magician, iar Maria Magdalena ca o femeie de moravuri uşoare care se pricepea la aranjarea părului semenelor sale. Dar cum ați defini o persoană care printr-o simplă poruncă reușește să-i facă să se mişte pe ologii ţintuiţi de pat?! Numele Mariei Magdalena nu vine de la orașul Magdal, cu care ea nu avea nicio legătură. În limba aramaică Megadela înseamnă „face să crească”, „are grijă de păr”, adică ceea ce în termenii moderni este o coafeză. Papa și alți conducători ai bisericii erau foarte mirați de atitudinea evreilor față de creștini, care – după părerea lor – a suferit o schimbare în răstimpul dintre Tora și Talmud.

În 1240 a avut loc un „proces al Talmudului” la curtea regelui Ludovic al IX-lea, care nu era mare iubitor de evrei, suportându-i doar pentru câștigurile pe care i le aduceau. Din partea evreilor au participat patru rabini renumiți, în frunte cu Yechiel din Paris, creștinii fiind reprezentați de Nicolas Donin. Chiar dacă unii dintre participanți au fost convinși de argumentele rabinilor, până la urmă rezultatul a fost falsificat. Efectele au fost uriașe. S-a hotărât arderea cărților sfinte evreiești. În 25 iunie 1244 (mai nou s-a dovedit că era 13 iunie 1242) în Place de Grève din Paris (în fața primăriei de azi) au fost aduse 24 de căruțe pline cu cărți evreiești, și o torță enormă s-a ridicat deasupra orașului. Elevul lui Rabi Yechiel scrie că au fost arse 1.250 de cărți de Talmud, Midraș și Hagada. Și nu erau tipărite, ci manuscrise. Rezultatul este că astăzi mai există un singur Talmud în manuscris, Talmudul din München, din sec. XIV.

Cărți evreiești au fost arse în Franța și mai înainte. În 1233, la Montpellier au fost arse cărțile lui Maimonide (RAMBAM) Călăuza șovăielnicilor, după ce evrei oponenți lui Maimonide l-au „denunțat” inchiziției. Mai târziu arderea cărților evreiești a devenit un ritual permanent în aproape toată Europa. În Franța ea s-a răspândit în Anglia, în Italia, inclusiv Sicilia și mai târziu în estul Europei, mai ales în Polonia

Disputele au continuat. Foarte renumită a fost cea din Barcelona, din 1263. În fruntea creștinilor se afla un călugăr dominican, Pablo Christiani, (alt evreu convertit), iar în fruntea evreilor era marele înțelept Nahmanides (RAMBAN). Bineînțeles că dominicanii au revendicat victoria, cu toate că nu a fost așa. Nahmanides a fost nevoit să se ascundă, apoi a fugit în Ereț Israel. Disputele au avut încă o consecință foarte gravă: cenzura Talmudului. Biserica catolică în frunte cu papii a cerut evreilor să scoată din Talmud toate fragmentele unde apar creștini. Evreii înfricoșați au aplicat aceste reguli și cel puțin zece fragmente lungi și zeci de fragmente scurte au fost eliminate. Când a apărut tiparul, aceste fragmente au fost lăsate goale în text, ele fiind adunate și păstrate în cărți necunoscute de creștini. Cele mai renumite ediții ale Talmudului, cele din Veneția și Vilnius, conțin aceste „găuri negre”. În edițiile israeliene ale Talmudului toate aceste fragmente au fost puse la loc.
Pe de altă parte în bibliotecile din Vatican și din nenumărate mănăstiri, biserica catolică păstrează adevărate comori, manuscrise și cărți evreiești inedite pe care nimeni nu poate nici măcar să le vadă. Și în alte biblioteci se ascund asemenea cărți, de exemplu la Sankt Petersburg se află zeci de manuscrise provenite din Gniza din Cairo și care nu pot fi văzute.
Vă întreb acum, dragi cititori, credeți că titlul care spune că Talmudul înfurie pe unii este prea aspru? Poate chiar dimpotrivă!

* * *
Nu am scris despre temele discutate la aceste dispute, dar subliniez că ele erau despre poziția creștinilor în Talmud, despre cine va fi Mesia etc. Nu era ca în cărțile antisemite mai recente, care îi acuză pe evrei de toate relele lumii. Cei care le-au scris nu aveau habar de existența acelor fragmente, care fuseseră cenzurate chiar de creștini. Mai bine așa!

Trebuie să admit că au existat și creștini cu o altă atitudine față de Talmud. De-a lungul istoriei ei au studiat în profunzime Talmudul, fără să-l combată. Erau printre ei chiar oameni ai bisericii. Un exemplu este Athanasius Kircher, preot catolic german și mare om de știință, considerat ca urmașul lui Kepler. S-a interesat de domeniile cele mai felurite: geologie, egiptologie, istoria limbii chineze și câte altele, dar era și un ebraist și cabalist serios. În tinerețe a învățat limba ebraică și Talmudul cu un rabin. În 1986 am publicat despre el un articol de specialitate în ebraică, în care am analizat toate citatele din Talmud pe care le-a adus în original în cărțile lui. Ele erau foarte precise și conform vechilor ediții exacte.
Eu cred că a ascunde temele noastre evreiești și a ne preface că suntem altceva decât ce suntem în realitate nu este o idee bună. Ea a eșuat întotdeauna. Cred că trebuie să spunem tot ce avem pe suflet, și bine și rău, în limitele respectării credinței altora. Întotdeauna când evreii au încercat să se pună bine cu cei care nu-i sufereau, s-a terminat rău. Nu avem de ce să ne temem, mai ales acum, când există statul evreu.

* * *

Ultimul subiect pe care vreau să-l discut este identificarea dintre studiul Talmudului și ultra religioși. Nu uitați că străbunicii evreilor de azi au studiat Talmudul și au trăit în conformitate cu el și cu anexele sale. Până astăzi orice evreu, chiar dacă este departe de religie, urmează cele scrise în Talmud la ceremonia de Bar Mițva, la nuntă, la înmormântare… În Israel aproape fiecare învață câte puțin Talmud, chiar și în școlile nereligioase. Băieții din Yeșivot hesder, cei care sunt baza trupelor luptătoare, învață în primul rând Talmud. În ultimul război, în 2006, cei mai mulți căzuți au fost dintre aceștia. Tot de acolo vin și cei mai mulți ofițeri. Cât despre ultra religioși, ei au două batalioane numite Nahal Haredi și asta este de ajuns. Armata nu are nevoie de ei și nici nu este în stare să-i gestioneze: nu le poate asigura hrana potrivită, nu poate da afară toate femeile din armată și nu are ce face cu barba lor. Doar nu pot fi obligați să renunțe la credința lor! Nici măcar în armata țarului nu se cerea așa ceva. În plus sunt și o mulțime de tineri complet nereligioși care „chiulesc” de la serviciul militar. Astăzi, când populația Israelului se apropie de zece milioane, armata poate renunța la o parte din recruți.

Vreau să închei cu o poezie care apare într-un midraș mai puțin cunoscut și care a fost cântat de unul din marii rabini hasidim, probabil rabinul din Kotzk (Polonia, sec. al XIXlea). Este unul din cântecele de Șabat și de sărbători, pe care aceia dintre cititorii Baabel care au învățat la ulpan l-au cântat și ei.
Toată lumea este un pod foarte îngust
Dar principalul este
Să nu ne temem deloc
כל העולם כולו גשר צר מאוד

והעיקר והעיקר

לא לפחד כלל

A apărut în revista Baabel, martie 2021

Citind excepționala prezentare a Havei Oren despre alfabet, m-am gândit să scriu un comentariu, cu atât mai mult cu cât acest articol traversează în mod direct specialitatea mea academică. Nu demult am susținut o prelegere la o universitate din România pe această temă, puțin cunoscută chiar și în cadrul academic românesc. De aceea vreau să- mi lărgesc comentariul și să scriu mai mult despre tema legată de articolul Havei, care îmi oferă ocazia de a adăuga câteva detalii extrem de interesante pentru istoria universală a alfabetului.

În aprilie 1929, în nordul Siriei, la 11 km nord de Latakia, un țăran din satul Ras Șamra ara pământul. Deodată a simțit că plugul său s-a lovit de ceva. Era o stâncă pe care se vedeau niște desene. A avut buna inspirație să anunțe autoritățile. Foarte repede s-a dovedit că „stânca” făcea parte dintr-un mormânt vechi de mii de ani. Au fost chemați arheologii. Directorul secției de antichități siriene, lingvistul francez specialist în limbi semitice și în persană, Charles Virolleaud, a înțeles că mormântul aparținea unui sit foarte mare. Cu sprijinul Universității Sorbonne și a muzeului Louvre a fost trimisă o misiune de explorare, condusă de doi arheologi eminenți: René Dussaud și Claude Schaeffer.

Excavațiile au continuat câțiva ani, au fost întrerupte și apoi reluate din anii 50 până în anii 70. S-au descoperit rămășițele unei culturi foarte dezvoltate pentru sfârșitul epocii bronzului, din mileniul II î.e.n. Era un puternic oraș-stat (de tipul Monaco), un port important la Marea Mediterană. Orașul se întindea pe o suprafață de 60 de hectare, cam o treime fiind deja excavat. Pe la 1200 î.e.n. orașul a fost devastat și ars de asirieni, apoi s-a acoperit cu pământ, rămânând uitat cu desăvârșire mai bine de 3100 de ani. Numele orașului era Ugarit.

În arhivele și bibliotecile orașului s-au găsit mii de tăblițe scrise în diverse limbi ale regiunii: veritabile anale asiriene și babiloniene scrise în cuneiforme, texte egiptene în hieroglife, texte hitite scrise în cuneiformele lor specifice, etc. Dar cele mai interesante, cele care ne oferă o adevărată revelație, sunt sute de documente scrise într-un sistem absolut fără precedent: un alfabet! Semnele seamănă cu cuneiformele, dar numărul lor este mult mai redus. Scrierea cuneiformă, fiind o scriere silabică, folosește cel puțin 600 de semne, pe când aici numărul lor este de doar 30.

Descifrarea acestei scrieri a fost făcută în 1931 de către germanul Hans Bauer din Halle și francezul Édouard Dhorme de la École Biblique din Ierusalim. Acesta din urmă, pe lângă specialist în limbi semitice, fusese și spărgător de coduri în Primul Război Mondial. Ei au rezolvat problema în câteva zile, pornind de la un cuvânt în care o literă apare de două ori: litera șin în cuvântul șemeș sau șamș (soare). Odată secretul celor două litere descoperit, restul a fost aproape o nimica toată, a durat numai doi ani, față de 50 pentru descifrarea cuneiformelor.

Aceasta a fost o descoperire de o importanță excepțională, după părerea mea chiar mai importantă ca documentele de la Marea Moartă. În primul rând s-a descoperit încă o limbă semitică, cu forme arhaice de primă importanță pentru cercetători. Este un suport crucial pentru înțelegerea dezvoltării istorice a limbilor semitice în general și mai ales a limbii ebraice și a gramaticii ei. Limba ugaritică aparține ramurii nord-vestice a limbilor semitice și este relativ apropiată de limba ebraică. De exemplu ugaritica a rezolvat problema originii și rădăcinii celui mai neregulat verb ebraic: holech (merge). De asemenea au fost lămurite și multe forme verbale complicate ale ebraicii biblice.

Această limbă, cu deschidere culturală vastă, favorizează o literatură scrisă foarte semnificativă. S-au găsit zeci de mii de documente, care consituie unele dintre cele mai mari arhive și biblioteci descoperite în Orientul Antic.

Aceste documente fac posibilă cunoașterea aprofundată a istoriei acestei zone frământate, a diverselor culturi ale acelei perioade, a literaturii și a vieții spirituale a popoarelor din regiune, dar mai ales uriașa invenție a locuitorilor acestor meleaguri: alfabetul.

Aceste documente conțin, printre altele, detalii despre istoria Orientului din secolele și chiar mileniile premergătoare devastării orașului (cca. 1200 î.e.n.). Din ele descoperim noi date despre venirea popoarelor semi-nomade în regiunea Orientului Mijlociu, popoare cunoscute sub numele de amurru (amoriți). Aflăm și despre cele două mari puteri din regiune, imperiul hitit și imperiul egiptean. Pentru înțelegerea cultelor religioase cele mai importante sunt textele legate de marele zeu canaanit Baal, care este amintit și în Vechiul Testament.. Importantă este și literatura religioasă a perioadei. Povestea potopului din Epopeea lui Ghilgameș, de origine sumeriană, este o altă versiune a marelui potop cunoscut din Biblie.

Din punctul meu de vedere cele mai importante descoperiri în Ugarit sunt fragmentele paralele cu textul biblic, care au elucidat multe paragrafe neînțelese din Vechiul Testament. De exemplu: în Psalmi 89:19 apare paralelismul (în traducere): „Am dat ajutor unui om puternic, am înălțat mult pe unul ales din popor”. ותאמר לחסידיך בחזון דברת אז מעם בחור הרימותי גבור על עזר שויתי Aici poate apărea o confuzie între ajutor. și înălțare. În prima parte a paralelei apare cuvântul ebraic ezer, care în toate limbile semitice cunoscute până atunci înseamnă ajutor. Dar în limba ugaritică, într-o fonetică puțin diferită, cuvântul înseamnă și „un băiat tânăr”. Traducerea corectă ar fi „Am desemnat un băiat tânăr (puternic), am înălțat unul ales din popor”. Acesta este un paralelism  inteligibil. S-au găsit și pasaje biblice întregi care dovedesc autenticitatea textelor biblice  și faptul că unele se găseau și în alte culturi și limbi.

Cea mai importantă descoperire, după părerea mea, acesta fiind și adevăratul motiv care a stat la baza scrierii acestui articol, este cea a locului și limbii în care a fost inventat sistemul alfabetic. Am descris mai sus, pe scurt, procesul descifrării. Aici vreau să subliniez esența descoperirii. Nu forma literelor contează. Din Fenicia scrierea a traversat Marea Mediterană, ajungând în Grecia, de unde s-a ramificat ulterior spre vest, spre  latină și spre nord, spre chirilică. Altă direcție a fost din Fenicia spre est și spre sud în aramaică și de acolo spre arabă. Însă ideea de a însemna fiecare sunet cu o literă a fost inventată în Ugarit. Trebuie să înțelegem că atunci când vorbim, noi nu auzim litere, adică consoane și vocale, uneori nici măcar cuvinte. În multe limbi, inclusiv româna și ebraica, există cuvinte compuse. Abia la școală, când învățăm scrierea, începem să distingem cuvinte și litere. Invenția alfabetului a adus scrisul și cititul la îndemâna tuturor, nu numai a scribilor profesioniști, după cum se întâmplă cu scrierea cuneiformă și cea hieroglifică. Mai mult, avem posibilitatea de a ne exprima clar și nuanțat, fără ca anumite elemente să trebuiască să fie ghicite, cum se întâmplă adesea în alte sisteme de scriere.

Locuitorii din Ugarit au avansat foarte repede în ameliorarea și adaptarea acestui sistem, oferind acces cât mai multor doritori la acest instrument unic. Este clar că Ugarit era la vremea sa unul dintre cele mai instruite state din lume, dacă nu chiar cel mai cultivat. S- au descoperit tăblițe cu alfabetul aranjat în ordine (unul se află în fața dumneavoastră), pentru a fi folosite în școli.

Păcat că această descoperire uluitoare încă nu și-a găsit locul între materialele popularizate pe Internet și în afara lui. M-a bucurat, totuși, că recent s-a adăugat la Wikipedia în românește un articol foarte scurt, întitulat „alfabetul ugaritic”, care conține multe inexactități, dar care ne spune cel puțin că există așa ceva. După nouăzeci de ani de la descoperirea lui, e timpul să aflăm despre acest fapt extraordinar care a avut loc în apropierea Israelului și într-o limbă soră cu ebraica.

Asher Shafrir

A apărut în „Baabel” în Decembrie 2019