Femeile, spre deosebire de bărbați, nu sunt obligate să îndeplinească toate mițvot-urile și să participe la toate rugăciunile. Ele sunt obligate să îndeplinească toate mițvot=urile lo taase לא תעשה (în număr de 365), însă sunt scutite de majoritatea mițvot-urilor ase (în număr de 248), mai ales mițvot-urile „care depind  de timp”.

Mițvot-uri ase „care depind de timp” מצוות עשה שהזמן גרמן

Aceste porunci aparțin mițvot-urilor ase, adică „să faci”, care sunt în număr de 248. Ele sunt cele care trebuie să fie aplicate în perioade constante, iar după aceea ele se anulează. Vom aduce doar câteva exemple. Mițvaua de Suca סוכה trebuie ținută doar în zilele de Sărbătoare a Colibelor, adică de Sucot și se anulează tot restul anului. La fel și mițvaua de tefilin תפילין, care se aplică doar în zilele de muncă și nu de Șabat sau sărbătoare și doar ziua și nu noaptea. Alte mițvot-uri care sunt incluse în această categorie sunt: țițit ציצית, chemarea de Șma קריאת שמע, ascultarea Șofarului de Roș Hașana, posturile inclusiv cel de Iom Kipur și clătinirea Lulav-ului de Sucot. Există o mare dispută dacă Birkat HaLevana ברכת הלבנה, „binecuvântarea lunii” aparține la această categorie.

Din această listă femeile au fost obligate de câteva mițvot din Tora, cu toate că aparțin la această categorie de mițvot „care depind de timp”. Printre acestea se numără nițvaua de „bucurie” simha שמחה, o obligație de cele trei Regalim, mițvat Hakhel הקהל de sărbătoarea de Șmini Ațeret, Kidușul de Șabat și de sărbătoare, postul de Iom Kipur și mâncarea azimei mața în prima noapte de Pesah. La ținerea riguroasă a acestor mițvot sunt obligate și femeile. Această obligație apare în Mișna, tractatul Kidușin 1:7, iar apoi este tratat detailat în Talmud.

Majoritatea înțelepților din Talmud susțin că femeile sunt scutite și de mițvot „care depind de timp” de la înțelepți, printre care rugăciunea de Halel de Roș Hodeș. Cu toate acestea femeile sunt obligate la câteva mițvoturi din această categorie: patru pahare (de vin) în noaptea de Seder Pesah, citirea Meghila-ei (Ester) de Purim și aprinderea lumânărilor de Hanuca. La restul mițvot-urilor din această categorie, femeile și bărbații sunt obligați în mod egal. Așa scrie în Mișna, în același loc. De exemplu  în obligația de a instala o mezuza מזוזה, în darea de donații și zeciuieli.

Despre mițvot lo taase „care depind de timp” atât bărbații cât și femeile sunt obligați să se ferească de ele. De exemplu: interzicerea de hameț חמץ de Pesah, de mâncare și băutură de Iom Kipur. Însă există câteva mițvot lo taase care aparțin exclusiv bărbaților, cum ar fi „interzicerea scurtării peot-ilor פאות „perciuni de păr”, interzicerea aranjării bărbii cu un brici sau interzicerea bărbaților cohen-preoți de a intra într-un cimitir.

B. Rugăciuni de care femeile sunt obligate

În Mișna, tractatul Brachot, scrie că femeile, ca și bărbații, au obligația de a se ruga. Cauza apare în Talmud: la fel ca și bărbații, femeile au nevoie de milă, iar aceasta o găsesc rugându-se la Domnul.

În primul rând, femeile sunt obligate să se roage Șaharit, Minha și Arvit. O femeie care vrea să se roage Musaf de Roș Hodeș sau de Șabat sau de sărbătoare, poate s-o facă de asemenea.

Rambam are unele idei puțin diferite de înțelepții din perioada talmudică. Noi nu ne vom ocupa de această chestiune. Chiar dacă sunt unele diferențe între înțelepți, niciunul nu neagă dreptul femeilor de a se ruga.

Majoritatea susțin că femeile trebuie să se roage „Șmone-esre” שמונה עשרה de Șaharit și de Minha, pe când Arvit este opțională. Femeile sunt scutite de Kriat-șma „Chemarea de Șma”,   deoarece este o mițva „care depinde de timp”.

Sunt unii care îl urmează pe Rambam, care susțin că femeile trebuie să se roage doar o rugăciune pe zi. După părerea marelui înțelept, femeile au obligația din Tora care spune că fiecare este obligat să se roage o dată pe zi. Înțelepții le-au stabilit bărbaților o mițva ca ei să se roage de trei ori pe zi, pe când femeile au rămas cu mițvaua din Tora – rugăciune o dată pe zi. Deoarece mițvaua „nu depinde de timp”, ea se aplică femeilor.

Divergențele continuă și în legătură cu Șabat și Roș Hodeș. La rugăciunea de Musaf care se adaugă în aceste zile, unii spun că se cere milă de la Domnul și de aceea femeile pot spune această rugăciune. Rugăciunea de Halel care se adaugă de sărbători și de Roș Hodeș este o mițva „care depinde de timp” și de aceea femeile sunt scutite de a-l spune.

După majoritatea înțelepților femeile sunt scutite de ascultarea citirii Torei care „depinde de timp”. Cu toate acestea, ei susțin că este bine ca ele să asculte citirea Torei întregul an. La ridicarea Torei, femeile ca și bărbații sunt obligați să citească literele de pe Tora și să spună  „VeZot HaTora” וזאת התורה.

C. Cum se roagă de fapt femeile?

Majoritatea femeilor din Israel nu se roagă în timpul săptămânii. Ele se roagă Șaharit de Șabat și de sărbători, iar unele se roagă și Musaf. Ele ascultă citirea Torei și de asemenea Șofarul de Roș Hașana. De Iom Kipur, majoritatea femeilor participă la toate rugăciunile.

Ele participă la Kiduș de Șabat, la aprinderea lumânărilor de Hanuca și la citirea Meghila-ei (Ester) de Purim.

Sidur-ul exprimă importanța sfințirii timpurilor prin schimbări drastice în structura rugăciunii permanente, mai ales în rugăciunea de Amida.

A. Rugăciunea de Amida („Șapte”) – Sfințirea zilei în loc de cerere (îndurare)

În zilele de Șabat și Sărbători, rugăciunea de Amida este compusă doar din șapte binecuvântări.

Din rugăciunea zilelor de lucru rămân primele trei și ultimele trei binecuvântări, exact după textul de laudă și mulțumire. Însă cele 13 binecuvântări de la mijloc sunt anulate. Cauza principală din halacha este interzicerea cererilor pentru nevoi personale (inclusiv fizice) în ziua de Șabat, zi consacrată exclusiv nevoilor spirituale. În locul cererilor, în binecuvântarea din mijloc găsim o binecuvântare numită kedușat haiom  קדושת היום„sfințenia zilei”.

În urma severității acestei interdicții, au fost stabilite reguli clare pentru cei care greșesc. De exemplu: dacă cineva a început din greșeală una din binecuvântările de la mijloc fără să le termine, el va termina binecuvântarea la care se află la mijloc și se întoarce la începutul binecuvântării  kedușat haiom.

B. Rugăciunea de Musaf מוסף: ofranda suplimentară liturgică și interpretarea ei teologică

Rugăciunea de Musaf (supliment) este o adăugare liturgică care se spune de Șabat, Roș Hodeș, sărbători „Iamim Tovim” și Iom Kipur. Înțelepții susțin că rugăciunea poate fi spusă până la sfârșitul zilei, pe când Rabi Iehuda susține „până la șapte ore”. Obiceiul este până la zece minute înainte de Arvit, adică întuneric.

Rugăciunea de Musaf este „Rugăciunea celor Șapte Binecuvântări” și spre deosebire de celelalte rugăciuni de Șabat și sărbători, binecuvântarea de mijloc conține întotdeauna o descriere detailată a jertfei de Musaf al acelei zile.

Există o dispută teologică legată de esența caracteristicii rugăciunii de Musaf.. Înțelepții medievali numiți Tosfot (Franța și țările din jur, sec. 12-13) susțin că rugăciunea este exclusiv un substitut pentru jertfa de Musaf din Templu. Alții, în frunte cu Raaș (Germania-Spania sec. 13-14) susțin că ea trebuia să fie rugăciunea de „Șmone Esre” pentru Milă, însă ea a fost prescurtată la șapte binecuvântări în semn de respect față de Șabat.

Varianta completă a jertfei de Musaf în binecuvântarea de la mijloc spre deosebire de celelalte rugăciuni de Șabat care conțin kedușat haiom dovedește rolul rugăciunii de Musaf ca ancora principală în menținerea amintirii Templului.

C. Rugăciunea de Roș Hodeș și zilele de lucru de Pesah și Sucot – hol hamoed חול המועד

Aceste zile conțin o măsură de „sfințenie” (mai puțin decât „sărbătoare”) și de aceea li se adaugă unele rugăciuni, printre care:

• Iaale veiavo יעלה ויבוא. Se adaugă la toate rugăciunile zilei (Șaharit, Minha și Arvit) la Amida la pasajul bone Ierușalaim בונה ירושלים sau Rețe רצה.
• Halel הלל.

Se spune de Roș Hodeș după repetarea rugăciunii de Amida de către oficiant. Se spune cel „parțial, prescurtat”, spre deosebire de zilele de sărbătoare când terminăm Halel-ul.

• Musaf se spune și în aceste zile cu cele Șapte Binecuvântări.

IV. Anexe liturgice: rugăciuni de încadrare și binecuvântări obligatorii

Sidur-ul conține o serie de texte permanente pentru viața de zi cu zi.

1. Kadiș-ul קדיש: un cadru liturgic la slăvirea numelui Domnului.

Kadiș-ul este un text în limba aramaică în care declarăm măreția Domnului. Importanța ei este atât de mare încât s-a stabilit că trebuie chiar să fugi ca să asculți kadiș-ul și poți si întrerupi spunerea „chemarea șma” קריאת שמע ca să spui „amen” אמן și „iehe șme raba” יהא שמה רבה

Există patru feluri principale de Kadiș:

1. Hați Kadiș (jumătate) חצ י קדיש. Este textul de bază care se spune după citirea din Tora și după terminarea unui fragment, de exemplu „Versete de cântec”.
2. Kadiș titkabel קדיש תתקבל. Se spune după repetarea rugăciunii de Amida de către oficiant. Ea include o rugăminte ca rugăciunile noastre să fie acceptate.
3. Rugăciuni speciale pentru nevoi personale. Kadiș deRabanan (înțelepți) קדיש דרבנן. Se spune după o învățătură și include rugăciune pentru cei care învață Tora.
4. Kadiș Iatom (orfan) קדיש יתום. Spun cei aflați în doliu după o porțiune de rugăciuni. La sfârșit este o mică urare pentru pace și viață la tot poporul Israel.
5. Birkat HaMazon ברכת המזון – mițvat ase עשה deOraita (pentru alimente – o poruncă din Tora).

Aceasta este o poruncă ase עשה (obligatorie) din Tora după ce se mănâncă pâine, după cum scrie „[După] ce vei mânca și te vei sătura, vei binecuvânta pe Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronom 8:10).

Când mănâncă trei peroane sau mai mult, ei trebuie să facă zimun זימון, adică invitație ca să binecuvânteze toți împreună.

Sunt diferențe minore între textele diferitelor grupări de evrei, cum ar fi Sefarad față de unii Așkenaz.

1. Tefilat HaDerech תפילת הדרך și rugăciuni personale

Sidur-ul conține rugăciuni pentru nevoi speciale.

1. Tefilat HaDerech תפילת הדרך (rugăciunea pentru drum).

Este o rugăciune pe care o spune o persoană când pleacă la o călătorie mai lungă de 1 parsa (cam 3.8 km) sau când drumul pare a fi periculos.

2. Rugăciuni personale

Sidur-ul conține și unele rugăciuni speciale, cum ar fi cele pentru Statul Român sau Statul Israel.

V. Mahzor tefila מחזור – cartea de rugăciuni pentru sărbători

Mahzor tefila sau pe scurt Mahzor este cartea de rugăciuni pentru una sau mai multe sărbători. La început în Mahzor au fost incluse toate rugăciunile anului și doar mai târziu Sidur-ul s-a despărțit, întâi în Așkenaz, iar apoi în celelalte comunități.

Cuvântul Mahzor înseamnă „ciclu”, adică cartea conține ciclul anului după sărbători și posturi.

Formulele liturgice ale rugăciunilor din Sidur s-au păstrat și în Mahzor. Însă, spre deosebire de Sidur în care diferențele dintre ele au fost micșorate mult, în Mahzor sunt deviații mari, mai ales în alegerea Piyutimilor (poezii liturgice), dar și a cutumelor legate de spunerea acestora.

VI. Formulele liturgice ale rugăciunilor

Varietatea de texte arată diversitatea răspândirii evreilor în lume. Se cunosc cel puțin 11 formule de rugăciuni, din care noi vom aminti doar trei:

• Așkenaz אשכנז. Este formula clasică după care se rugau evreii așkenazi, până când o parte a diviziunii hasidice a trecut la formula Sfard, iar mai târziu, în Israel și majoritatea așkenazilor folosesc formula Sfard.
• Sefaradi ספרדי. Formula folosită de evreii din Spania medievală, care după expulzarea evreilor de acolo s-a răspândit printre o mare parte a evreilor din țările islamice.
• Sfard ספרד Aceasta este formula evreilor hasidici bazată pe formula marelui cabalist ARI HaKadoș, Isaac Luria. Într-o formă simplistă se poate spune că baza este formula așkenaz cu adăugări de la sefarzi. Astăzi este cea mai răspândită formulă atât în Israel cât și diaspora, inclusiv România. Cabaliștii spun că există 12 variante după cele 12 triburi, iar varianta cabalistică a lui Luria este a 13-cea.

Concluzii

Sidur-ul este un document liturgic cu multiple straturi care conțin complexe istorice, halachatice și mistice ale poporului evreu. Din analiza structurii rugăciunilor noi învățăm despre câteva principii teologice profunde:

1. Procesul de înălțare pentru formarea unui cadru

Structura rugăciunilor de zilele de muncă nu este sporadică, ci conține un proces psihologic-spiritual în care enoriașul trece printr-o purificare treptată începând cu recunoașterea binelui (Binecuvântările de dimineață) și până la implorarea finală (Amida).

2. Sfințirea timpului

Diferențele semnificative între numărul de binecuvântări pe zilele de lucru față de cele de Șabat (19 față de 7) evidențiază poziția zilei de Șabat ca fiind ziua care renunță la necesitățile personale în favoarea gloriei colective spirituale. Pe de altă parte, rugăciunea de Musaf asigură continuitatea ritualului din Templu, în lipsa jertfelor.

3. Unificare în afara cutumelor

Apariția variantei lui ARI-Luria (varianta Sfard) și acceptarea ei de către populații largi de așkenazi și sefarzi demonstrează flexibilitatea internă a liturghiei evreiești care face posibilă asortarea la tendințe teologice-cabalistice noi prin crearea unei variante „supra-tribale” care aspiră la eficientizarea spirituală maximală.

Așadar, Sidur-ul este construcția sfințită prin care evreii țin un dialog permanent cu Domnul Dumnezeu și prin ea, națiunea își menține identitatea, memoria trecutului și speranța la dezrobirea – gheula גאולה apropiată.

Cuvântul Sidur vine de la rădăcina SDR סדר care înseamnă „ordine” și chiar „ceremonie”. Acesta este principala carte de rugăciuni a evreilor, care se spun în zilele săptămânii, de Șabat cât și în mare parte a sărbătorilor. Rolul lui nu se aplică doar în cadrul liturgic, ci multe Sidurim includ de asemenea reguli de halacha, binecuvântări (cum ar fi Birkat HaMazon „Binecuvântarea de după masă”) și fragmente din scripturile sfinte (cum ar fi pericopele).

Sidur-ul are o semnificație extrem de profundă, fiind considerat „Cartea Vieții” sau „Cartea celor vii”, care însoțește evreul din clipa nașterii și până la ceremoniile de despărțire. Prin intermediul canonizării ritualului, a legilor și a obiceiurilor, care sunt expuse la schimbări de-a lungul istoriei, Sidur-ul a asigurat păstrarea identității naționale evreiești.

Istoria formării și a canonizării textului rugăciunii

Bazele rugăciunilor principale, cum ar fi rugăciunea de „Șmone-Esre” au fost stabilite încă de persoanele de la Kneset HaGdola, după întoarcerea în țară din exilul babilonean, în secolele 5-2 î.e.n. Însă canonizarea finală s-a procedat mult mai târziu, în perioada Gheonim-ilor, sec. 9-10 e.n. Canonizarea era necesară pentru ca ritualurile liturgice să rămână identice în diferitele comunități evreiești împrăștiate în lume în urma alungărilor majorității din țara Israelului.

Canonizarea s-a bazat pe câteva texte, dintre care două pot fi considerate texte principale:

1. Seder Rav Amram Gaon סדר רב עמרם גאון.

Acest text a fost creat în Babilon în sec. al IX-lea, fiind primul Sidur permanent bazat pe regulile stabilite de înțelepții Talmudului. El a fost trimis în Spania, la Barcelona și a avut o influență copleșitoare asupra textului liturgic.

2. Mahzor Vitry מחזור ויטרי.

Acest text a fost organizat în sec. al XII-lea de către elevi ai înțeleptului Rași. El a stat la baza variantei cunoscute ca „Varianta Așkenaz”.

II. Ordinea rugăciunilor zilelor de săptămână (Hol חול)

Iom Hol יום חול este o zi care nu este Șabat sau sărbătoare, o zi de muncă obișnuită.

În Iom Hol se țin 3 rugăciuni în fiecare zi: Arvit – seara după căderea întunericului, Șaharit – după apariția dimineții în zori și Minha – după amiază. Dacă este și Roș Hodeș, se adaugă după Șaharit rugăciunea de Musaf מוסף.

1. Șaharit שחרית

Rugăciunea de Șaharit שחרית (dimineață) de zilele de lucru ale săptămânii, poate fi văzută ca cel mai complet  model de structură liturgică zilnică, găsindu-se pe o scară spirituală. Cel care se roagă începe cu purificarea corpului, trece prin laudă și recunoaștere, primirea stăpânirii cerurilor, iar la sfârșit se urcă mai sus pentru o cerere personală.

Etapele sunt următoarele:

A. Pregătiri și învățătură (binecuvântări și ofrande ברכות וקורבנות)

Rugăciunea de dimineață începe cu binecuvântările de dimineață care exprimă mulțumiri pentru acțiunile fizice reușite de dimineață. După aceea vin câteva fragmente de învățătură și menținere a amintirii liturgice a slujbelor din Templu. Terminăm cu Kadiș deRabanan, care se spune după învățătură.

B. Versete de cântec – פסוקי דזמרה

Este o etapă obligatorie pentru pregătirea celui care se roagă din punct de vedere spiritual, după principiul din midraș „Pururea trebuie să dea lauda Domnului, iar apoi se va ruga”. Acestea cuprind o culegere de psalmi, mai ales din ultimii psalmi (psalmii  145-150) și au către început binecuvântarea Baruch șeamar בָּרוּך שֶאָמַר (binecuvântat este cel care a vorbit) iar la sfârșit Iștabah ישתבח (Slăvit), după instrucțiunile din Talmud.

C. Citirea de Șema și binecuvântările ei קריאת שמע וברכותיה

Diviziunea de Kriat Șema este o conexiune ideologică între laudă cosmică universală și cererea concentrată din rugăciunea de Amida („18 Esre”) care vine în continuare. Kriat Șema este o mițva din Tora, pe când cele trei – una înainte și două după – care o înconjoară, sunt reguli de la înțelepți. Cele trei sunt:

1. Prima binecuvântare (ioțer or יוֹצֵר אוֹר „Cel care luminează”) care întărește credința în superioritatea Domnului.
2. A doua binecuvântare (ahavat olam אהבת עולם „Cu o dragoste veșnică”) exprimă iubirea Domnului față de poporul său.
3. Binecuvântarea mântuirii (gheal Israel גְאַל ישראל „Mântuitorul lui Israel”) întărește stăpânirea totală a Domnului ca mântuitor.
4. Rugăciunea de Amida עמידה ( שמונה עשרה „Șmone Esre”) – apogeul rugăciunii

D. Rugăciunea de Amida, care se spune în picioare pe șoptite este componentul principal de halacha (reguli) și apogeul teologic al rugăciunii zilnice. Toate componentele anterioare au folosit ca o pregătire la înălțarea spirituală care călăuzește pe cel care se roagă ca să stea în fața Regelui.

Reguli: datorită poziției ei înalte, există reguli mai severe cum ar fi: haine adecvate, atenție la locul rugăciunii, dacă se poate să fie geamuri în față. Înainte de a începe, se fac trei pași înapoi ca o expresie a dorinței de a sta în fața Domnului.

Cadrul detailat (zilele de lucru – 19 binecuvântări):

Această înălțare spirituală treptată are un scop clar: omul trece printr-un proces de purificare și devotare spirituală, care sunt un element pentru „intrarea” în lumea „de sus” și care compun o piesă necesară pentru atingerea rugăciunii de Amida.

E. Tahanun תחנון

În zilele care nu sunt Șabat sau sărbătoare se spun rugăciuni de Tahanun. Luni și Joi, zile în care se citește în Tora se spune Tahanun aroch (lung), iar în restul zilelor Tahanun kațar (scurt).

F. Citirea Torei קריאת התורה

Luni și Joi se scot cărțile de Tora și se citește în ele. Majoritatea citesc din Tora și în zile de doliu și de post.

G. Terminarea rugăciunii

La sfârșit se mai adaugă câteva rugăciuni, iar la sfârșit „Alenu Leșabeah” עלינו לשבח.

2. Minha מנחה

Rugăciunea de Minha se spune după peste o oră după amiază și după părerea multora se poate spune până la căderea nopții.

Majoritatea grupărilor încep cu porțiunea „așre hoșve beitecha” אשרי יושבי ביתך, care se mai spune de două ori de Șaharit.

După aceea vine Amida, după care la mulți se spune și repetarea oficiantului. Pe urmă se spun câteva fragmente de Tahanun și se încheie cu „Alenu Leșabeah”.

În zilele de post rugăciunea este puțin diferită.

3. Arvit ערבית

A existat o mare dispută între înțelepții din Mișna și Talmud la întrebarea dacă această rugăciune este obligatorie sau este facultativă. Însă oamenii au considerat-o obligatorie.

Începe cu „Citirea de Șema și binecuvântările ei קריאת שמע וברכותיה” la care se adaugă câteva binecuvântări. După aceea se spune rugăciunea de Amida fără repetiție și terminăm cu „Aleinu Leșabeah”.

De Sefirat HaOmer se adaugă după Amida numărătoarea de Omer. De Șabat – la intrare și ieșire și de sărbători rugăciunea de Arvit conține schimbări.

Printre evrei, povestea a devenit un model de devotament desăvârșit pentru Tora și poruncile ei, ca și un simbol al consacrării vieții pentru Kiduș haȘem. Povestea a fost adoptată de creștini și musulmani la care femeia și băieții au fost prezentați martiri în fața puterilor păgâne.

Sursele

Prima sursă – cea mai complexă este în cartea apocrifă Macabei 2 în care cap. 7 este dedicat acestei povești. Aici este vorba despre șapte frați și mama lor al cărei nume nu este menționat. O versiune asemănătoare – fără numele femeii – se găsește în altă carte apocrifă – Macabei 4, care nu este în Biblia Ortodoxă.  În Macabei, cauza restricțiilor este pretenția regelui Antioh  de la băieți ca ei „să atingă carnea de porc interzisă”. Băieții refuză unul după altul și sunt astfel executați, inclusiv mezinul care este încă mic. Povestea din vol.2 al cărții este atribuită istoricului evreu Ianus din Cirene din sec I î.e.n. Povestea în întregime se află în volumul 4 al Macabeilor.

Povestea pe scurt

Aproximativ aceeași poveste apare pe scurt în Talmud, tractatul Gitin, printre legendele numite „Legendele Distrugerii (Templului)”. Nici aici nu apare numele femeii. În varianta mai complexă din midrașul „Echa Raba” nu apare numele ei. Aici, ca și în Talmud povestea este foarte asemănătoare. După ce regele a omorât pe primii șase băieți, el a ajuns la al șaptelea, mezinul, care avea doar doi ani și jumătate. În ciuda vârstei și el refuză să atingă carnea. Regele, înfuriindu-se, a aruncat sigiliul său pe jos și a poruncit băiețelului să-l ridice. Dar acesta a refuzat din nou. După ce regele a poruncit ca băiatul să fie ucis, mama l-a rugat să-i dea voie să se despartă de el. Regele a fost de acord. Ea l-a luat și a început să-l alăpteze, însă regele a poruncit ca pruncul să fie luat din poalele mamei sale și să fie omorât. Femeia, care a fost martoră la uciderea celor șapte fiii ai ei, a înnebunit și s-a aruncat de pe acoperișul palatului spre moartea ei.

Povestea mai apare și în alte surse evreiești, în alte midrașim, iar în altă variantă la istoricul Iosefus Flavius din sec. întâi e.n. din Israel.

Probleme de cercetare

Prima problemă este cantitatea și diversitatea variantelor poveștii. În Macabei 2 regele este Antioh Epifanes, iar cererea lui de la băieți este să se atingă de carne de porc. În Talmud, ni se povestește așa: „O întâmplare cu Miriam fiica lui Nahtom care a fost luată prizonieră împreună cu băieții ei”. Regele în acest caz este numit „Cezar”, referindu-se în mod clar la stăpânirea romană. Aici cerința este de a se închina la o statuie, adică păgânism pur. Este clar că înțelepții evrei au schimbat cauza uciderii băieților de la o chestiune greacă locală la o problemă universală de păgânism oriunde în lume.

Diferențe sunt și în privința sorții mamei. În Macabei 2 ea este ucisă din porunca regelei, pe când după versiunea din midrașul „Eicha Raba” ea se sinucide după uciderea mezinului. De asemenea și în privința numelui mamei. În versiunile antice ea este denumită „mama”, Marta sau Miriam, pe când  numele de Hana apare pentru prima oară în cartea istorică târzie „Iosifon” din sec. al X-lea probabil din sudul Italiei. Cartea este o adaptare târzie a cărților lui Iosefus Flavius. Acest nume târziu de Hana este cel care a rămas tipărit în memoria poporului.

Învierea – baza poveștii

Ideea pe care încearcă povestea s-o transmită este una foarte răspândită în perioada celui de al doilea Templu – învierea morților. Acest lucru va avea loc doar după venirea lui Mesia. Credința în acest fenomen este una din cele 13 principii ale credinței evreiești și stă la baza principiului de răscumpărare – gmul גמול. Această temă dorește o analiză mai amplă pe care noi o vom desfășura în curând. În povestea noastră, băieții sunt gata să renunțe la viața lor în schimbul răsplătirii pe care o vor primi pe lumea care va veni.

Ideile apocrife ale poveștii

Cartea Macabei 2 ne dăruiește descrierea cea mai amplă a poveștii. Această carte a fost scrisă în legătură cu restricțiile impuse de regele grec Antioh al IV-lea Epifanes în sec. 2 î.e.n. care a dus la izbucnirea revoltei Macabenilor și instituirea regatului Hașmonaimilor. Refuzul băieților de a atinge carnea nu este numai un semn de rebeliune, ci este o credință neclintită în căpătarea recompensei. Cartea conține noțiuni fariseice care includ credința în învierea morților în ziua de judecată. Motivul prim în discursurile băieților este că ei își sacrifică corpul temporar știind că Domnul îl le va reda.

Cartea Macabei 4 se concentrează mai mult pe aspectul filosofic al martirologiei. Acest narativ este folosit aici pentru bazarea principiului filosofic al culturii evreiești-heleniste de superioritate a minții ca dovadă a faptei că credința evreiască nu este numai o adunătură de legi, ci și o filosofie profundă – nu mai puțin decât cea greacă.

Când povestea a trecut de la literatura apocrifă la cea rabinică ea s-a transformat. fiind adaptată la situația post-distrugerii Templului. În varianta talmudică narativul se schimbă: Regele Antioh devine „Cezar”, femeia primește un nume. Această schimbare are un scop precis: când s-a redactat Talmudul, puterea asupritoare a lumii și a regiunii devenise Roma.

Cea mai evidentă schimbare se manifestă în legătură cu cauza morții băieților. În loc să le ceară să mănânce porc, cezarul le cere „un strop de păgânism”. Aceasta este în fond transformarea unei cauze specifice la o restricție generală universală.

Midrașul „Eicha Raba” care este decernat distrugerii Templelor, le elogiază  în mod special pe femei. Aici femeia este numită Marta sau Miriam. Discursul scurt al mezinului este foarte convingător. El spune regelui: „Tu ești un rege bătrân și prost, care își bate joc de darurile pe care le susține, dar care nu îi aparțin. Oare tu știi dacă vei mai trăi mâine?” El mai spune că suferința pe care i-o provoacă regele este „limitat”, pe când recompensa divină este infinită. Apogeul vine când midrașul compară faptele mamei cu jertfirea lui Isaac de către Avram.

Chestiunea numelor femeii

Anonimitatea femeii în literatura apocrifă vine ca să întărească rolul simbolic al femeii. În cărțile Macabeilor ea reprezintă neamul evreiesc opresat sub jugul grecilor. Apariția numelor vine ca să ancoreze personajul ei în  realitatea evreiască. Numele de Hana, cel cunoscut astăzi și care apare doar începând de la variantele din Evul Mediu, adaugă o legitimație literară provocându-ne la o legătură inevitabilă cu Hana, mama lui Samuel care reprezintă rugăciune, suferință și eliberare profetică. Acordarea numelui de Hana a dus până la sfârșit povestea Hanei și cei șapte fiii la ridicarea ei dintr-o poveste locală la un prototip universal de devotament final – Kiduș HaȘem קידוש השם.

Concluzii

Povestea este un stâlp solid pentru întărirea credinței în răsplată în lumea care vine și o dată cu  ea învierea morților. Acestea erau temeliile ideologiei fariseilor care promovau credința că Domnul poate să readucă corpul și sufletul.

Povestea promovează nu numai credința că învierea morților poate să vină în orice clipă, ci și  martirizarea neclintită în moarte pentru Kiduș HaȘem, adică mai bine mori decât să te abați de la poruncile divine sau decât să păcătuiești prin păgânism.

Povestea Hanei cu cei șapte fiii s-a păstrat în memoria națiunii ca o dovadă a unui devotament desăvârșit pentru menținerea credinței în condițiile oribile ale exilului și în încercările neîncetate ale altora de a pune la încercare credința evreilor și de ai abate de la drumul lor. Aceste semnale de martirizare sunt foarte apreciate nu numai de evrei, ci și de creștini, care în asemenea cazuri îi sfințesc pe martiri, după cum au făcut și creștinii Hanei și celor 7 fiii, data stabilită de unele grupări fiind 1 august.

La evrei, unde nu există sfinți, ei au devenit un model popular de victoriei a credinței pe drumul spre libertate – gheula גאולה din robia exilului, iar evenimentul s-a stabilit de Hanuka – o revoltă de eliberare de sub o stăpânire păgână străină.

Astfel ajungem la cuvintele marelui conducător al poporului evreu care se reîntoarce din exilul babilonean, Neemia fiul lui Hacalia, care a fost unul din inițiatorii construcției celui de al doilea Templu. El ne povestește:

„Toți cei din congregație care se întorseseră din captivitate, au făcut colibe și locuiau în colibe ... și a fost o bucurie foarte mare” (Neemia 8:17).

Este uluitor cât de mult se aseamănă ceea ce se petrece în aceste zile cu ce citim în Vechiul Testament. Astăzi, ca și atunci, această întoarcere din captivitate se petrece în zilele sărbătorii de Sucot (Sărbătoare Colibelor). Astăzi, ca și atunci este o bucurie foarte mare.

Tot ce ne rămâne este să fim demni acestor oameni și de asemenea acestor fapte, pe care fiecare le poate înțelege după credința și înțelepciunea lui.

Sperăm ca foarte curând să putem repeta cuvintele profetului: „Fiii tăi s-au întors în țară” (Ieremia 31:16)  ושבו בנים לגבולם

Trumpeldor a fost un luptător evreu, lider sionist, socialist și pionier. Ca urmare a vieții sale vijelioase, eroismului și morții glorioase în lupta de la Tel Hai, el a devenit un model de luptător și mai ales un erou național. Eu țin minte că la școală și mai ales în armată învățam despre eroismul lui și al camarazilor săi și făceam excursii la statuia Leului din Tel Hai, unde sunt imortalizate aceste ultime cuvinte și numele celor căzuți acolo.

Iosef Trumpeldor s-a născut în 1880 în Rusia, în Caucaz și a copilărit în orașul Rostov. Sub influența lui Herzl, în perioada studiilor a devenit activist sionist, înființând în oraș un club sionist. Această activitate s-a întrerupt în 1902, odată cu recrutarea lui în armata rusă. El s-a angajat ca voluntar în diferite unități de comando, unde și-a dovedit extraordinarul curaj prin fapte eroice, devenind o figură renumită, în ciuda antisemitismului promovat în relațiile dintre soldați. A luptat la Port Arthur, în Războiul Ruso-Japonez, unde a fost decorat și a primit grad de ofițer. În 20 august 1904, un proiectil i-a distrus mâna stângă, iar doctorii au fost obligați să i-o amputeze. Cu toate acestea el s-a întors pe front, fiind din nou decorat pentru fapte de eroism. Când Port Arthur a capitulat, Trumpeldor a ajuns într-un lagăr de prizonieri japonez. Din cei 70.000 de prizonieri, 1.739 erau evrei. Acolo el a desfășurat o intensă activitate sionistă, a publicat un săptămânal în idiș, a corespondat cu Menahem Usișkin, un lider neoficial al mișcării sioniste și un om de influență, intenționând să vină în Palestina pentru a întemeia așezări agricole cooperatiste.

După eliberare, în 1906, a fost primit de cuplul regal, țarina și țarul, care i-au înmânat personal mai multe medalii și un cadou, o proteză. În anii următori a studiat dreptul, absolvind facultatea în 1912. Imediat după aceea a venit în Palestina împreună cu un grup de tineri, dorind să înființeze o moșava (colonie) comunistă. Ei au întemeiat prima „colonie cooperatistă”, Dgania, care va deveni primul kibbuț, Dgania Alef. Apoi, cu un grup de 15 tineri, au încercat să înființeze Comuna Migdal, dar experimentul a eșuat.

Spre deosebire de tovarășii lui din Dgania, el a refuzat cetățenia otomană, iar ca cetățean rus și ofițer în armata rusă, la izbucnirea Primului Război Mondial a fost nevoit să părăsească țara, plecând în Egipt. Împreună cu Jabotinsky, aflat și el în Egipt, au înființat un regiment de voluntari care a luptat alături de forțele britanice în bătălia de la Gallipoli. Tot acolo și-a cunoscut logodnica, Fira Rozov, din Petah Tikva.

Nefiind primit în regimentul de voluntari pentru că era rus și invalid, a hotărât să plece în Rusia. În iunie 1917 a încercat să adune o unitate de 100.000 de evrei care să lupte pe frontul din Caucaz. Guvernul provizoriu l-a încurajat în acest proiect grandios. În decembrie 1917 a primit permisiunea guvernului bolșevic să înființeze o unitate militară de 1.000 de evrei. Numai că evreii nu au cooperat, nevrând să se amestece în războiul civil între albi și roșii. S-au prezentat doar vreo 20 de persoane, așa că ideea a căzut.

În octombrie 1919 s-a întors în țară și și-a revăzut prietenii și logodnica. Între timp însă, în Rusia, se legase sufletește de o altă tânără, Ema Țipkin, așa că relațiile cu fosta logodnică s-au răcit. În martie 1920 a intrat în activitatea politică alături de Jabotinsky. Trumpeldor a încercat să unifice partidele muncitorești. Mai târziu i s-a cerut să plece în Galileea superioară ca să vadă care este situația.

Pentru a înțelege cele înâmplate trebuie să ne întoarcem cu câțiva ani urmă. În 1916, prin acordul Sykes-Picot, întreg nordul Galileei a trecut sub influență franceză. După semnarea acordului, în septembrie 1919, britanicii au eliberat regiunea, de la Roș Hanikra, pe malul Mediteranei, până la lacul Hula. Francezii nu au trimis armată în regiune, puținele trupe fiind staționate pe malul mării. Așa că arabii au atacat. La început au atacat numai sate creștine, dar spre sfârșitul anului au atacat și așezări evreiești, ba chiar și pe puținii soldați francezi din zonă. La cererea lui Ben Gurion, Trumpeldor a venit la Tel Hai la sfârșitul lui decembrie 1919 pentru a organiza apărarea coloniilor evreiești. Atacurile arabilor au continuat și în ianuarie-februarie 1920.

Circula chiar zvonul că aceștia au hotărât să distrugă toate localitățile evreiești din zonă. La 1 martie 1920, arabii au intrat în localitatea Tel Hai pentru a confisca armele evreilor. Când au încercat să ia armele cu forța, Trumpeldor a ordonat evreilor să deschidă focul. În schimbul îndârjit de focuri, Trumpeldor a fost grav rănit în abdomen. Camarazii lui, neavând pregătirea necesară, nu îndrăzneau să îngrijească rana. El a cerut să i se aducă apă, s-a spălat pe mâini, și-a reintrodus singur intestinele în teribila rană și tot singur s-a pansat. Dar arabii atacau mai departe, chiar și cu grenade, așa că s-a hotărât retragerea la Kfar Gil’adi, nu departe de Tel Hai. Trumpeldor a decedat pe drum. Până la urmă n-au avut încotro și s-au retras și din celelalte două localități, Metula și Kfar Gil’adi.

Mai târziu s-a povestit că fiind întrebat cum se simte, Trumpeldor a răspuns „Nu-i nimic, merită să mori pentru patrie” sau „e bine să mori pentru țara noastră” – „tov lamut bead arțenu”. Unii cred că este o adaptare a proverbului latin Dulce et decorum est pro patria mori. (E dulce și glorios să mori pentru patrie). După întemeierea statului, veridicitatea acestor cuvinte a fost uneori pusă la îndoială. Doctorul din Kfar Gil’adi, probabil ultimul care a vorbit cu el, povestea că Trumpeldor era atât de slăbit, încât cu greu a reușit să murmure ceva de neînțeles. Alții susțin că Trumpeldor nu ar fi putut spune această frază din simplul motiv că nu știa ebraica. Există chiar zvonul că ultimele sale cuvinte nu ar fi fost decât o înjurătură în limba rusă. Poate că fiecare dintre aceste variante ascunde câte un sâmbure de adevăr…

Totuși mitul soldatului erou cu mâna amputată dăinuiește peste generații. Această frază nemuritoare a fost atribuită lui Trumpeldor și de alte două mari personalități care au adus un elogiu binemeritat eroismului său nepieritor: liderul socialist Berl Katzenelson și scriitorul clasic Iosef Haim Brener. Moștenirea eroismului lui Iosef Trumpeldor luminează generații de israelieni chemați să-și apere țara și adesea nevoiți să se sacrifice pentru ea.

Articolul a apărut în revista Babel în Martie 2019

Dacă dăm o căutare pentru cuvântul „Talmud” pe Google în limba română găsim trei feluri de documente. Primul este o listă de citate din Talmud, dar și din alte surse, din care reiese că evreii au cusururi, sunt infractori, pedofili, urăsc alte popoare și așa mai departe. Al doilea sunt câteva cărți traduse despre Talmud, din care aflăm câte ceva despre conținutul cărții. Categoria cea mai mare este reprezentată de o serie de cărți, originale sau traduse, xenofobe, antisemite, unele mai bine documentate, însă majoritatea sunt gunoaie literare.

Un lucru este comun multor intelectuali români cu cei din lumea mare: un dispreț bolnăvicios față de această carte specială care trebuie studiată mulți ani pentru a fi înțeleasă, cu condiția de a ști perfect ebraica rabinică și biblică, precum și aramaica babiloniană. Însă aceasta nu este de ajuns. Cine nu cunoaște limbajul și mai ales stilul literar specific epocii, va înțelege eronat textul care este foarte complicat. Textul conține dispute între înțelepți din diferite perioade și locuri, iar în carte apar toate sugestiile, atât cele care au fost acceptate, cât și cele respinse. Acești înțelepți aveau un stil aparte de a se exprima, plin de superlative, parabole, povești și legende. Cine nu înțelege acest lucru nu se poate da drept mare cunoscător. Iată un exemplu: tractatul Kidușin din Talmud prezintă o dispută între câțiva înțelepți cu privire la verighetă. Se dezbate de exemplu cine cumpără verigheta și din ce poate fi făcută. Una dintre întrebări este dacă ea trebuie să fie șlefuită, dacă poate fi gravată și dacă poate avea o piatră prețioasă. Marele înțelept Rabi  Iehuda HaNasi, redactorul cărții Mișna, este de părere că ea poate avea o piatră prețioasă. Însă până la urmă s-a hotărât că verigheta va fi șlefuită, lucioasă și fără pietre prețioase. O frază citată la întâmplare din această dispută îi poate induce în eroare pe cititor.

Aici mă voi referi doar la întrebarea în ce măsură acești intelectuali cunosc tema pe care o dezbat, adică textul pe care ei pretind să îl prezinte. Ar fi de așteptat ca un om de știință să analizeze un material pe care îl cunoaște și îl înțelege. Eu nu aș îndrăzni niciodată să discut Noul Testament în originalul grec, pentru că nu înțeleg destul de bine greaca antică. Iată așadar câteva exemple pe care ei le aduc din Talmudul tradus într-o a treia sau a patra limbă, iar de acolo în română, plus falsificări pe drum. Aș fi ales cartea lui Nicolae Paulescu Camăta, frauda și jurământul fals în Talmud, dar nu am cartea originală, ci doar texte editate și copiate. Această carte din 1910 are numeroase citate, unele destul de exacte, dar falsificate. Eu am ales lucrarea unui alt mare intelectual, B. P. Hasdeu, Talmudul ca profesiune de credință a poporului Israelit din 1916, pe care îl posed în original, o broșură de 44 de pagini.

În ambele cărți sunt amintiți de repetate ori câțiva autori francezi, mari antisemiți, care au fost probabil dascălii și îndrumătorii autorilor în acest domeniu. Amândoi folosesc din abundență termenul de „rabin”, pe care ori nu-l înțeleg, ori îi induc în eroare pe cititori în mod intenționat. Personalitățile din scrierile evreiești post-biblice se numesc chachamim, (înțelepți), nu rabini. Cuvintele rav, rabi, raban sunt titluri atașate numelui. Printre acești înțelepți apare și Ieșu (Isus), într-o poveste din tractatul Sanhedrin 107:b (care a fost cenzurat). El apare ca discipolul marelui înțelept Rabi Iehoșua ben Pirhia. Pentru a fi discipolul acestui mare înțelept, Ieșu trebuia să fie și el un înțelept și un student de excepție.

Primul exemplu din cartea lui Hasdeu este chiar de pe coperta interioară. Ca de obicei el nu indică sursa. Transcripția din originalul ebraic arată ca o caricatură. (În literatură se cunosc multe exemple de felul acesta, începând cu scrierile romane care conțin citate în alte limbi. Copiștii, care nu le înțelegeau, au introdus numeroase erori, astfel că după copieri repetate citatul a devenit ininteligibil.) În cazul acesta sursa este Talmudul Babilonian, tractatul Eruvin 21:b. Pentru a-l înțelege, trebuie să cunoaștem contextul. Pagina tratează una din marele probleme ale evreilor credincioși – faptul că importanța tuturor mițvot (obligații) este aceeași, nu există unele obligații mai importante decât altele. De exemplu regula de a lega șiretul pantofului stâng înaintea celui drept este tot atât de importantă ca respectarea regulilor de Șabat. Acest pasaj contrazice părerile extremiștilor, care adaugă interdicții care nu există în Tora. Sunt prezentate ideile marelui înțelept Rav Hisda din sec. III e.n. și adăugirile înțeleptului Raba (sec IV e.n.), amândoi din Babilon. Ei numesc pe acești extremiști sofrim (scribi) și bazându-se pe versetul „Fiule, ferește-te de a face multe cărți” (Eclesiastul 12:12). Pe baza aceasta Raba spune „Ferește-te de zicerile scribilor, mai mult decât de zicerile din Tora, fiindcă în Tora ai și da și nu, pe când la scribi sunt doar interdicții și oricine nu le respectă este condamnat la moarte. Și dacă sunt adevărate, de ce oare nu apar în Tora?”.

Și ce face Hasdeu? În primul rând traducerea lui este opusul originalului ebraic: „Fiule, bagă în seamă mai mult vorbele rabinilor, decât scriptura”. În original nu este vorba deloc de rabini. Nu numai că el a întors traducerea pe dos, ci a omis o jumătate din frază, cea care conține explicația. Așa s-ar putea falsifica şi Noul Testament de la un capăt la altul!

Să luăm încă un exemplu, aflat în pag. 9-10. Citatul fiind prea lung, îl rezum. Ideea este că Moise poruncește și rabinii execută. El spune că Moise a spus în Biblie: „Dumnezeu vă poruncește a vă veseli la sărbătorile voastre”. Nu știu la ce verset se referea, poate la Deuteronom 16:14, poate la 26:11 și poate la altul. Până aici este corect. După spusele lui, în Talmud scrie că Moise poruncește să beți, să mâncați, să vă îndrăgostiți. Sursa lui este cartea Înfruntarea jidovilor, apărută la Iași în 1806.

Să vedem ce scrie în Talmud, tractatul Pesahim 109:a: „Ne-au învățat înțelepții „omul este obligat să-i înveselească pe fiii lui și pe semenii casei după cum scrie „Și te-ai înveselit de sărbătoarea ta” (Deuteronom 16:14). Cu ce îi înveselește? Cu vinul. Rabi Iehuda spune: bărbații cu ce le place și femeile cu ce le place. Bărbații cu vinul și femeile cu ce? În Babilon cu haine colorate, în Ereț Israel cu haine de in călcate. Învățătura lui Rabi Iehuda ben Batira care spune: când Templul mai exista, toată veselia era în carne, fiindcă scrie „Și să jertfești jertfe de pace și să mănânci acolo și să te bucuri înaintea Domnului tău.” (Deuteronom 27:7). Iar acum, când Templul nu mai există, veselia este în vin, fiindcă scrie „Și vinul înveselește inima omului” (Psalmi 104:15)”.

Acesta este textul integral, tradus cu exactitate, din care se vede și stilul literar al Talmudului. Moise nu este amintit deloc și nici vorbă de dragoste. Dacă în Talmud se vorbește de peste 150 de ori despre veselie, nicăieri nu este vreo referință la dragoste. Se vede clar falsificarea sofisticată, puțin adevăr cu multe minciuni și invenții. Așa reușesc acei intelectuali să se convingă pe sine și pe alții de lucruri neadevărate. Nu știu de ce se leagă tocmai de Talmud, care este o literatură închisă într-un fel, intimă, a evreilor credincioși, care i-a ținut împreună în cei peste o mie cinci sute de ani de exod.

*  *  *

În primul rând trebuie să precizez că nu cred că românii sunt un popor antisemit și articolul l-am scris nu despre români ca atare, ci despre modul subtil de a falsifica scrierile evreilor în general. Am luat ca exemplu o carte pe care o posed în original. Am găsit încă un articol, nesemnat, care tratează problema în mod asemănător, doar cu alte exemple.

Dar există și multe site-uri cu exemple eronate din Talmud. Cine caută „Talmudul” pe Google le va găsi cu zecile, cum ar fi:

https://www.facebook.com/406909926043257/posts/877188159015429/

Articolul a apărut în revista „Baabel”, Martie 2021

În 22 iunie s-au împlinit 80 de ani de la izbucnirea celui mai mare atac armat din istorie „Operațiunea Barbarossa”. De-a lungul unui front de 3800 de km s-a întins o armată de 3,6 milioane de soldați cu 3600 de tancuri și 2700 de avioane, pentru a cuceri enormul teritoriu al Uniunii Sovietice. Hitler și generalii lui credeau că va fi simplu și că obiectivul va fi atins în câteva luni. În realitate atacul s-a terminat cu căderea celui de al Treilea Reich și cu steagul roșu pe acoperișul distrus al Bundestag-ului.

Data, la fel ca numele acestei operațiuni sunt bine-cunoscute. Mai puțin cunoscut este faptul că în același timp a început încă o operațiune numită de naziști „soluția finală”, apogeul holocaustului, în care au fost uciși 11 milioane de oameni dintre care peste șase milioane de evrei.

În perioada 1933-1941, înaintea implementării „soluției finale”, naziștii căutau metoda cea mai practică de a se debarasa mai ales de evrei, dar și de alte grupuri minoritare cum ar fi țiganii, handicapații, homosexualii, comuniștii etc.. În cartea lui Hitler Mein Kampf chestiunea evreilor este un subiect marginal, amintit doar în câteva rânduri. Fără o politică pusă la punct, holocaustul a început cu diverse încercări de a scăpa de evrei. S-a dovedit că singura cale eficientă era exterminarea în masă, dar și gestionarea unei exterminări de asemenea proporții punea probleme enorme. Soluția a fost uciderea prin gaze și arderea cadavrelor. Până și cenușa reprezenta o problemă majoră, care nu a fost rezolvată până la capăt.

Primul pas contra evreilor a fost făcut în 1933, odată cu urcarea la putere a partidului Național-Socialist. Erau persecuții și oprimare a evreilor, dar încă nu se poate vorbi de o acțiune organizată. A început cu „Jude” mâzgălit pe vitrinele magazinelor evreiești și cu concedierea unor angajați evrei. La 1 aprilie 1933 s-a organizat „ziua boicotului”: membrii „cămășilor negre” i-au obligat pe cetățeni să boicoteze magazinele evreilor. În curând au început în mod sistematic să închidă magazine, să interzică profesorilor să predea și să concedieze bugetari. În aprilie 1933 s-a adoptat „legea reînnoirii serviciului civil”, după care 2000 de funcționarii evrei au fost concediați. Din anul 1935, odată cu legile rasiste de la Nürnberg au început și interdicții pe plan personal, cum ar fi căsătorii mixte și chiar viață socială comună. A început o perioadă de izolare a evreilor de societatea germană din care făceau parte de sute de ani. Marea majoritate a nemților au acceptat cu bucurie aceste restricții și s-au lepădat repede de foștii lor vecini, prieteni și chiar rude. La Jocurile Olimpice din 1936 nu au participat aproape deloc sportivi evrei din Germania, cu toate că ei erau în frunte în multe ramuri. Participarea nu le putea fi interzisă în mod oficial, dar li s-au pus obstacole uriașe, de exemplu li s-a interzis să se antreneze. În „Noaptea de cristal” din 1938, majoritatea sinagogilor au fost distruse și cărțile de rugăciune și de învățătură au fost arse. Bineînțeles în tot acest timp au avut loc atacuri și pogromuri asupra evreilor, executate mai ales de bătăușii criminali din SA și SS.

În toată această perioadă, cam jumătate din cei peste 500.000 de evrei germani au părăsit țara. Mulți au rămas, în speranța că situația se va ameliora. Alții ar fi vrut să plece, dar nu găseau o destinație, pentru că statele care în mod normal primeau imigranți, ca SUA și Canada, și-au închis porțile. Și în Palestina granițele au fost închise de britanici și prea puțini au reușit să imigreze.

În 1939 naziștii au înțeles că persecuțiile antievreiești nu aveau efectul scontat și au căutat și alte căi. Foarte „la modă” la începutul secolului XX era eugenia, teoria după care specia umană ar putea fi îmbunătățită prin diferite metode. Una dintre ele era sterilizarea.

Oameni care aveau boli genetice, boli mintale, tendințe criminale sau erau pur și simplu săraci au fost împiedicați să se reproducă, pe când cei „reușiți genetic” au fost încurajați să se reproducă.

Eugenia modernă a fost introdusă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către Francis Galton, după modelul grec antic. El se baza pe teoria lui Darwin despre originea speciilor prin selecție naturală. La începutul secolului XX această idee a devenit foarte populară în SUA, după ce în 1896, în statul Connecticut, celor care suferă de epilepsie li s- a interzis să se căsătorească. În 1909, în California a început o campanie de sterilizare a persoanelor cu boli mintale. Ea a continuat până în 1979 și a cuprins 20.000 de persoane. Dar acestea sunt o nimica toată față de ororile comise de naziști după această metodă.

Hitler era un mare adept al eugeniei, pe care o cunoștea din aplicațiile ei în SUA – subiectul este deja amintit în Mein Kampf. El declară că rasele ne-ariene, mai ales evreii și țiganii, sunt rase inferioare, care trebuie distruse prin genocid. În urma legii din 1933, de prevenire a bolilor ereditare, s-au efectuat în Germania mii de sterilizări forțate. În 1940 obsesia lui Hitler cu purificarea rasei a ajuns la culme – cu puțin înainte de aplicarea soluției finale, naziștii au eutanasiat sute de mii de germani cu dizabilități mintale și fizice prin gaz sau injecții letale.

Cel mai mare adept al sistemului nazist de eugenie a fost doctorul SS de la Auschwitz, Josef Mengele. Pe baza teoriilor eugenetice el a făcut experimente oribile pe gemeni, pe gravide, pe handicapați evrei și alții. Mulți au murit în chinuri, alții au rămas mutilați pe viață.

Și totuși, deja în 1938-1939 naziștii au înțeles că nu-i pot elimina pe evrei prin niciuna din aceste metode. S-au hotărât să treacă la omor în masă. Înainte de invadarea URSS în iunie 1941, omorurile evreilor fuseseră sporadice, prin împușcare, prin muncă forțată în lagăre, sau prin tortură. Între timp la evreii germani s-au adăugat milioane de evrei din țările ocupate de naziști. „Problema” devenise acută. Ei au hotărât că singura soluție era exterminarea. Au apărut idei și inovații ale unor „buni germani” cum să procedeze.

La începutul „Operațiunii Barbarossa” încă nu exista un plan bine definit cu privire la evrei. Cu toate acestea s-a dat ordinul de a începe exterminarea lor din URSS, unde se aflau majoritatea evreilor din Europa. Trupele de ucigași din SS, numite Einsatzgruppen (grupe de acțiune) care veneau în urma armatei, a Wehrmacht-ului, aveau sarcina de a-i aduna pe evrei în afara localităților, de a-i împușca și de a-i îngropa în gropi comune. Cel mai cunoscut este măcelul din pădurea Babi Yar, de lângă Kiev. Acolo au fost uciși 50,000 de evrei, 50,000 de țigani și încă câteva mii de localnici. După rapoartele Einsatzgruppen, în două zile, 29 și 30 septembrie 1941, au fost uciși 33,771 de evrei. Măcelul continua fără încetare. Soldații ucigași, care aveau o „normă” zilnică de omor, erau supuși unui stres enorm și pentru a rezista, ei se îmbătau și probabil foloseau și droguri. În scurt timp au început să se plângă ofițerilor de greutățile misiunii. Vai, săracii soldați, să le plângi de milă, nu alta! Suferă când omoară evrei! Omorul începea la prânz, după ce se trezeau din mahmureala beției. Comandanții de la Berlin se străduiau să „îmbunătățească” procedeul și să mărească rata zilnică a evreilor uciși. Din toate propunerile făcute de „germani buni” s-a ajuns la ecuația din lagărele morții, unde nu exista niciun contact între evreii ajunși la moarte și nemți. Metoda era următoarea: evreii ajunși în lagăr erau „selecționați”. Cei care nu erau apți de muncă erau conduși direct la așa-numitele „dușuri”, în realitate camerele de gazare. De aici erau predați unei unități de deținuți, formată în majoritate din evrei și numită Sonderkommando (unitate specială), care se ocupa exclusiv de moarte. Era un chin și de obicei ei nu rezistau mai mult de câteva luni la această muncă. Singurul contact al ucigașilor cu victimele era că doi SS-iști aruncau cele două doze de Cyclon-B printr-o țeavă de pe acoperișul „băii”. De aici și până la împrăștierea cenușii era treaba tinerilor evrei. Așa au reușit acești bandiți să-i scutească pe „sărmanii tineri SS- iști” de povara de a-i măcelări pe evrei. De aici încolo, omorului evreilor la scară industrială a funcționat fără probleme până în ultimele momente înainte de prăbușirea acestui monstru.

Îmi pare rău de tonul sinistru al acestui articol, dar trebuie să repetăm aceste lucruri cu voce tare, ca să le știe toată lumea, să nu le uite, și nu cumva să-i treacă cuiva prin minte să le repete. Amenințări nu lipsesc nici astăzi. Un exemplu este Iranul care pregătește bomba atomică cu care să „șteargă Israelul de pe fața pământului”. Ei o spun. Noroc că statul Israel stă ca o stâncă uriașă în fața acestor amenințări. Măcelul evreilor nu se va repeta niciodată!

Articolul a apărut în revista „Baabel” în Julie 2021

De pildă, la vârsta de şase ani a redactat un ziar. Pe la 12 ani, a început să scrie în ebraică, dar cunoştea perfect engleza, după cum se vede din scrisoarea trimisă în 1944 fratelui ei George. Scrisoarea a fost trimisă din Croația, cu câteva zile înainte de a trece în Ungaria unde avea să fie arestată în curând.

Printre documente se află și o poezie scrisă în 1941 la Nahalal. Ea pare o profeție pentru ceea ce o aștepta. Ca în toate poeziile ei, cuvintele sunt foarte simple:

Să mor

Să mor… de tânără… să mor… Nu, nu doream… Iubeam soarele cald, lumina,

Cântecul, doi ochi strălucitori Nu voiam război şi distrugere. Nu, nu voiam.

Dar fiindu-mi sortit să trăiesc acum, În vremuri sângeroase, de prăpăd,

Îţi mulțumesc, Doamne, că mi-e dat să trăiesc

Și-n ceasul de apoi să mă sfârșesc Pe pământul tău, patria mea.

Hannah Szenes nu a avut „privilegiul” să moară pe pământul țării sale, dar curând după declararea Statului Israel a fost înmormântată la Ierusalim.

Alte două documente emoționante sunt ultima ei poezie și ultimul bilețel adresat mamei ei, în limba maghiară. Ele au fost găsite în buzunarul fustei în care a fost executată.

Iată textul biletului:

Dragă și iubită mamă, nu am cuvinte. Doar atât îți pot spune: mii de mulțumiri. Iartă- mă dacă poţi. Tu vei înțelege de ce nu este nevoie de cuvinte. Cu dragoste nesfârșită, fiica ta.

 Mama ei a primit bilețelul abia când a venit în Israel. În 1945, la un an după execuția lui Hannei Szenes, un fost soldat din brigada evreiască a armatei britanice, Moshe Braslavski, a găsit sub patul ei din kibuțul Sdot Yam o valiză plină cu documente, scrisori și caiete cu poezii, de care nimeni nu știa. Câteva luni mai târziu, când mama Hannei Szenes a venit în Israel, aducând cu ea documentele pe care le avea la Budapesta, a primit bilețelul, împreună cu valiza. Astfel s-a creat arhiva, care a rămas în casa ei din Haifa până acum, când a ajuns la Biblioteca Națională din Ierusalim.

*  *   *

Nu am să-i relatez biografia cu cuvintele mele, ci o voi traduce pe cea scrisă de ea însăși. În 1939, curând după ce a ajuns în țară, Hannah Szenes s-a înscris la școala agricolă din Nahalal. La cererea de înscriere a adăugat un CV. Subliniez că este scris de mâna ei, într-o limbă ebraică literară impecabilă, cu toate că abia ajunsese în Israel și era autodidactă.

Către directoarea școlii agricole de tinere din Nahalal Atașat la cererea mea acest CV.

Mă numesc Anna Szenes (Anna este numele ei unguresc), mama mea, Katalin, pe numele de fată Goldberger, este văduva scriitorului Béla Szenes.

M-am născut în 17 iulie 1921 la Budapesta, cetățeană a regatului maghiar. Studiile de elementare le-am încheiat la o școală publică din Budapesta. În anul 1931 am început studiile la Gimnaziul de fete, iar la sfârșitul acestui an trebuia să-mi dau bacalaureatul. Trebuie să subliniez că am absolvit fiecare clasă cu note excelente. 

În afară de germană și franceză, limbi pe care le-am învățat la școală, stăpânesc și limba engleză.

Încă înainte ca destinul poporului meu să se înrăutățească în țara mea de baștină, îmi doream să-mi petrec viața în Ereț Israel. M-am hotărât să învăț o meserie pentru a putea participa la construirea țării. De aceea am hotărât să învăț ebraica și chiar și acum mă mai perfecționez, sperând că limba nu îmi va cauza probleme.

Așadar vă rog să acceptați cererea mea, fiindcă primirea mea la școală mi-ar face o mare bucurie și multă fericire. În acest act aș vedea primul pas spre împlinirea scopului meu în viață,

Cu stimă din toată inima, Ana Szene

Este cel mai emoționant și sincer CV pe care l-am citit vreodată.

Doi ani mai târziu a terminat școala din Nahalal și împreună cu un grup de tineri s-au alăturat noului kibuț Sdot Yam, aflat pe malul mării Mediterane, lângă Cesareea, la jumătatea drumului între Haifa și Tel Aviv. Intrarea la kibuț se află chiar lângă vestitul amfiteatru roman. Astăzi este centrul Israelului, pe atunci era însă un loc extrem de periculos, înconjurat de sate arabe ostile.

În 1943 Hannah Szenes s-a înrolat, ca mulți alți tineri, în armata britanică, pentru a lupta împotriva naziștilor și a salva cât mai mulți evrei. La început intenționau să se lanseze cu parașuta în Iugoslavia și să se alăture partizanilor. Însă în august 1942 a ajuns în Israel un grup de femei din Polonia, care au povestit pentru prima oară despre atrocitățile suferite de evrei în țările ocupate de naziști, chiar și înainte de „soluția finală”.

După recrutare a ajuns la Cairo, unde se aflau majoritatea voluntarilor evrei din armata britanică. A fost repartizată într-o unitate de parașutiști, care urma să fie lansată pe teritoriul iugoslav. Principala misiune era salvarea piloților aliați, ale căror avioane fuseseră doborâte, dar aveau drept obiectiv și salvarea evreilor. Era o misiune fără precedent. Nu aveau un plan de operațiuni, multe erau lăsate pe seama întâmplării,                                                                                                                                                                                                   fiecare participant era pe propria răspundere și mai ales erau novici în spionaj și sabotaj și insuficient antrenați pentru parașutare. Minuțioasă a fost doar alegerea lor după capacitățile mintale și fizice. În total au fost parașutați 23 de băieți și fete, dintre care 7 nu s-au întors. Mormintele lor sunt reunite la cimitirul militar de pe muntele Herzl din Ierusalim. Unul dintre participanți, Reuven Dafni, a scris în memoriile sale: „Noi parașutiștii nu eram nişte supermen sau superwomen. Eram tineri, fragili, lipsiți de experiență, niște romantici cu toate slăbiciunile omului de rând. Niciunul dintre noi nu era deosebit, în afară poate de Hannah. Ea era altfel… o fată spirituală, aproape călăuzităde misticism. Unii vor spune că ea avea carismă… era neînfricată, curajoasă, încăpățânată. Cu toată inteligența și intuiția ei extraordinară, era un fel de ștrengăriță, o poetă- ștrengăriță. O fată care visa să fie eroină – și a fost”.

În 13 martie 1944 Hannah Szenes şi trei tovarăşi de luptă au decolat de la baza aeriană din Brindisi, Italia și au fost parașutați deasupra Croației, alăturându-se partizanilor lui Tito. În iunie 1944, Hannah Szenes a trecut în Ungaria ocupată de naziști, de unde majoritatea evreilor fuseseră deja deportați în lagărele de exterminare. În 9 iunie 1944, Reuven Dafni s-a despărțit de ea într-un sat lângă granița cu Ungaria. „Când mi-am luat rămas bun, ea mi-a pus în mână o hârtiuță, spunând ‘‘Dacă nu mă întorc, dă-o colegilor noștri.” Atitudinea ei m-a șocat. Nu i se potrivea deloc. Când m-am uitat pe hârtie, am fost și mai șocat. Pe o vreme ca aceasta, ea a găsit de cuviință să scrie o poezie. Habar nu aveam că ea scrie poezii. Aproape că am aruncat hârtia. Poezia era „Fericit să fie chibritul”, o poezie pe care fiecare israelian, tânăr sau bătrân, o știe pe dinafară”.

Binecuvântat este chibritul

Binecuvântat este chibritul consumat în flacăra aprinsă.

Binecuvântată este flacăra care arde în trăinicia secretă a inimii.

Binecuvântată este inima cu putere pentru a-și opri bătăile în numele onoarei.

Binecuvântat este chibritul consumat în flacăra aprinsă.

(Traducere: https://aboutholocaust.org/ro/facts/cine-a-fost-hannah-senesh-si-de-ce-a- sarit-cu-parasuta-in-europa-ocupata )

O remarcă pentru cititorii care înțeleg ebraica. Fiecare vers începecu așrei, care este și primul cuvânt din cartea Psalmilor. El înseamnă „fericit este…”, dar în primul Psalm este interpretat și ca „binecuvântat”. Știind că stilul ei în ebraică nu era nicidecum religios, după părerea mea Hannah se referea la fericire, nu la binecuvântare, așa încât traducerea mea ar fi:

Fericit să fie chibritul care a ars și a aprins flăcări.

Fericită să fie flacăra care a ars în adâncul inimilor.

Fericite să fie inimile care au știut să înceteze cu cinste.

Fericit să fie chibritul care a ars și a aprins flăcări.

Curând după ce a intrat în Ungaria, Hannah Szenes a fost arestată de poliția maghiară și încarcerată la Budapesta, orașul ei natal. A fost torturată cu cruzime, apoi judecată de un tribunal militar pentru spionaj și trădare de ţară. (Era cetățean maghiar.) Încă înainte de sfârșitul procesului, în 7 noiembrie 1944, ea a fost adusă în fața unui pluton de execuție. În buzunar i s-au găsit două bilețele: unul cu câteva versuri și celălalt adresat mamei ei. La închisoare a ținut un jurnal, care a fost publicat în ebraică, în 1946, și mai târziu în engleză.

Câțiva necunoscuți au înmormântat-o în „zona martirilor” din cimitirul evreiesc din Budapesta. În martie 1950 a fost exhumată și adusă la Viena, de unde a fost preluată de reprezentanți oficiali ai statului Israel și adusă pe puntea unui vas. În apropierea litoralului israelian a fost transferată pe un vas de luptă al armatei israeliene și escortată de alte două vase până la Haifa. În prezența a mii de oameni sicriul a trecut pe străzile orașului Haifa spre kibuțul ei, Sdot Yam, unde a fost expus în „Casa Hannah Szenes”, inaugurată cu aceeași ocazie. Apoi, trecând prin Tel Aviv, a ajuns la Ierusalim, la „Monumentul parașutiștilor israelieni căzuți în Europa”, de pe Muntele Herzl. Sicriul a fost urmat tot drumul de mama ei, de fratele ei Ghiora și de alți parașutiști. Printre cei care au depus flori s-au numărat prim-ministrul David Ben Gurion și șeful marelui stat major Yigael Yadin.

În 2003, Ministrul Justiției, regretatul Tomy Lapid (tatăl actualului parlamentar și fost ministru Yair Lapid), supraviețuitor al Holocaustului din Budapesta, unul din cei mai renumiți ziariști din Israel, a făcut o vizită oficială la Budapesta, de unde a adus un dosar plin de documente legate de Hannah Szenes. De acolo s-a aflat că ea nu a murit în fața plutonului de execuție, ci a mai agonizat ore în şir. Printre documente era și verdictul unui tribunal militar din 1952 care i-a condamnat pe cei doi ofițeri răspunzători de moartea Hannei Szenes. Documentul se află astăzi la Yad Vashem. În 1993, după căderea cortinei de fier, Tribunalul Superior al Armatei Maghiare a anulat sentința de condamnare la moarte a Hannei Szenes. Premierul de atunci al Israelului, Ițhak Rabin, a transmis documentul fratelui ei.

Închei tot cu o scrisoare, ultima pe care ea a trimis-o fratelui ei înainte de a trece în Ungaria. Putem aprecia din nou caracterul ei excepțional. A scris în engleză, probabil pentru a facilita munca cenzorului britanic.

20 mai 1944 Dragă George,

Îți trimit din nou o scrisoare scurtă, ca să știi că totul este în regulă. Atâta tot.

Îmi închipui că toți prietenii și toate cunoștințele sunt foarte supărați că nu le scriu niciodată. Dacă poți, încearcă, te rog, să le explici situația, și dacă nu, ei mă vor ierta până la urmă. Nici măcar mamei nu-i scriu acum, tu trebuie să-i scrii în numele meu. Îți

permit să-mi falsifici chiar semnătura, în speranța că nu o vei folosi „în chestiuni financiare”. Nu mai e nevoie să-ţi scriu cât de mult vreau să te văd, să vorbesc cu tine, sau măcar să- ți scriu mai pe larg; sper că tu știi prea bine. Scrisorile tale ajung la mine cu mare întârziere, dar până la urmă ele ajung și întotdeauna mă fac fericită.

 Îți trimit mii de sărutări și salutări calde prietenilor de acasă.

Hannah Szenes

Hannah Szenes nu este doar o eroină națională, ci și cel mai frumos personaj din istoria modernă a Israelului. O fiinţă foarte inteligentă cu o inimă de aur. Este o fată / femeie de o mare frumusețe, atât exterioară, cât și interioară, cu un curaj pe care nu-l au nici cei mai viteji bărbați. Curajul adevărat nu este doar să te arunci în fața gloanțelor. Curajul adevărat este ca în gura lupului sau chiar în fața ștreangului, să te gândești la cei dragi, să le porți de grijă celor slabi. Toate bilețelele care ne-au rămas din momentul aterizării ei pe pământul Europei vorbesc despre uriaşa ei dragoste pentru cei apropiați, despre simțul umorului pe care nu l-a pierdut nicio clipă, și mai ales despre devotamentul ei absolut pentru patria în care abia a apucat să trăiască.

Hannah Szenes a lăsat în urmă tezaurul poeziilor ei simple și adevărate, în frunte cu nemuritoarea poezie „Plimbare la Caesarea” care, pe melodia lui David Zehavi, a fost propusă în 1948 să devină imnul noului stat Israel, patria pentru care ea și-a jertfit viața, la numai 23 de ani. Dacă ar fi trăit, anul acesta ar fi împlinit 100 de ani.

אלי, אלי, שלא יגמר לעולם

החול והים

רשרוש של המים ברק השמים תפילת האדם

Dumnezeule, Dumnezeule, Să nu se termine niciodată

Nisipul și marea, Murmurul apei,

Fulgerul cerului, Rugăciunea omului

Bibliografie 

Piercy Marce, Hannah Szenes: Her Life and Diary, Jewish Light Publishing, 2007.

Hannah Szenes, Her Life & Diary, Schocken Books, 1972

Fotografii din viața ei  https://www.youtube.com/watch?v=LkbeeE1p5pI

Deschiderea colecției la Biblioteca națională. Poeta care prezintă este Aghi Mișol, născută în județul Sălaj  https://www.youtube.com/watch?v=7dZRFhSPRYw

Prezentarea câtorva dintre documente la Biblioteca Națională. Prezentatorul este strănepotul lui Ben Yehuda https://www.youtube.com/watch?v=EzJ25r64gL4

Articolul a apărut în revista „Baabel” în februarie 2021

Colecția Firkovich

Avraham Ben Shmuel Firkovich (1787-1874) a fost un înțelept carait din secolul al XIX- lea. Caraiții aparțin unei secte evreiești înființate în secolul al VIII-lea la Bagdad. Aceștia sunt evrei care nu acceptă nicio scriere religioasă în afară de Vechiul Testament. Această grupare s-a înființat sub influența unor secte asemănătoare din Islam, care au înflorit în aceeași perioadă în Orientul Mijlociu și care nu acceptau nicio scriere în afară de Coran. Așa de exemplu caraiții țin sărbătoarea de Purim, care apare în Tanah (Vechiul Testament), dar nu țin Hanuca, pentru că aceasta nu este amintită. Sărbătorile majore sunt practicate exact așa cum apar în Tora, la fel ritualurile de căsătorie, divorț, înmormântare, etc. În zilele noastre majoritatea caraiților trăiesc în Crimeea, Ucraina, Polonia și Israel. Cândva existau comunități mari și în Siria, Irak și Egipt.

Firkovich s-a născut în Ucraina probabil în 1787 și din tinerețe a devenit faimos atât printre compatrioții lui cât și printre intelectualii și teologii din Rusia. Faima lui a venit mai ales de la interesul lui imens pentru manuscrisele evreiești, atât cele rabinice (care conțin și Talmudul, Mișna, etc.), cât și cele samaritene și mai ales cele caraite. În căutarea lor a făcut nenumărate călătorii întâi în Crimeea și Caucaz, apoi în Orientul Mijlociu. El a fost de câteva ori la Cairo, căutând manuscrise caraite în mai multe sinagogi din oraș. Abia atunci a aflat de comorile inimaginabile din sinagoga Ben Ezra, la care a ajuns cu treizeci de ani înaintea lui Schechter.

În total a cumpărat zeci, poate chiar sute de manuscrise, printre care cea mai importantă colecție de documente samaritene, foarte multe manuscrise caraite și manuscrise evreiești, printre care Codex Leningrad, care este cel mai vechi, mai important și mai precis exemplar al Vechiului Testament folosind textul masoretic și vocalizarea tiberiană. Doar Codexul din Alep (Keter Aram Țova) mai are o importanță asemănătoare.

Firkovich a vândut toate aceste comori Bibliotecii Naționale a Rusiei de la St Petersburg. Bineînțeles că autoritățile sovietice nu au permis cercetarea lor sistematică. Abia după 1993 Universitatea din Ierusalim și Biblioteca Națională au primit aprobarea să facă fotocopii ale manuscriselor.

Codexul din Leningrad

Acest codex a fost întocmit la Cairo în anul 1008 sau 1009, de către Șmuel Ben Yaakov, după un manuscris al lui Aaron ben Moșe ben Așer, scris după sistemul familiei Ben Așer.

Timp de cinci generații familia Ben Așer din orașul Tveria (Tiberias) s-a ocupat exclusiv cu canonizarea textului Vechiului Testament. Pe vremea aceea existau diverse sisteme de scriere a textelor sacre. Familia Ben Naftali din Tveria avea și ea un sistem propriu. În Palestina și în Babilon se foloseau alte sisteme de punctuație și de cantilație. Dar sistemul familiei Ben Așer este singurul acceptat de toată lumea iudaică.

Codexul din Leningrad este singurul manuscris complet al Vechiului Testament și totodată cel mai vechi și cel mai precis. La un nivel comparabil se află numai Codexul din Alep, dar acesta este ceva mai recent și lipsesc câteva pasaje. Codexul a fost adus de Firkovich la Odesa în 1838, iar de acolo a ajuns la Biblioteca Imperială din St Petersburg în 1863. Dar de unde provenea codexul – despre acest lucru Firkovici nu a lăsat nicio informație.

El a stat la baza câtorva ediții moderne ale Vechiului Testament în frunte cu Biblia Hebraica. Alte ediții foarte populare sunt Tanah Koren și Tanah Dotan, care a fost tipărit într-un tiraj foarte mare și fiecare soldat al Armatei Israeliene a primit câte un exemplar.

Colecția Kaufmann 

David Kaufmann (1852-1899) a fost un evreu originar din Moravia, care a trăit la Budapesta. A fost atât rabin cât și profesor universitar și a predat și la Seminarul de rabini care tocmai se înființase. A lăsat în urma lui o colecție de șapte sute de manuscrise din gniza și nenumărate incunabule (cărți apărute la scurt timp după invenția tiparului). Cu toate că legăturile lui cu gniza din Cairo nu sunt directe, este clar că o mare parte a documentelor din biblioteca lui provin de acolo. După moartea lui colecția a fost donată Academiei de Științe a Ungariei.

Poate cel mai important document din colecția lui este așa-numitul Manuscris Kaufmann, cel mai vechi și mai precis manuscris al cărții Mișna, a doua carte ca importanță a evreilor. Cartea a fost finalizată către anul 200 e.n. în Ereț Israel. Acest manuscris datează probabil din secolul al XI-lea sau al XII-lea și a fost copiat în Italia.  Importanța sa este nu numai în exactitatea textului, ci și în faptul că are diacritice, din care știm cum să pronunțăm corect multe cuvinte. Manuscrisul a stat la baza câtorva ediții moderne ale cărții Mișna.

A apărut în revista Baabel, ianuarie 2020