Până spre sfârșitul sec. 14 această tradiție nu este amintită nicăieri: nu de comentatorii și înțelepții din perioada aceea, numiți în ebraică rișonim „primii” ראשונים și nu în toată literatura vastă de atunci, cum ar fi Șulhan Aruch și nici măcar în cartea de Zohar. Exista o ceremonie asemănătoare în perioada de Gheonim (sec. 9-10), pe care ne-o amintește Rași, când se desfășurau asemenea ceremonii cu câteva zile înainte de Roș Hașana. Însă mulți cercetători cred că originea tradiției vine de la un obicei asemănător printre creștinii din orașul german Köln.

În secolele 16-17 obiceiul a fost adoptat de majoritatea comunităților Sefarad din lume. Răspândirea acestui obicei printre comunitățile sefarade s-a petrecut datorită marelui înțelept, cabalist din Țfat, Haiim Vital.

Desfășurarea ceremoniei

În prima zi de Roș Hașana (dacă cade de Șabat atunci în a doua zi), se merge la mare sau la o altă sursă de apă care curge, mai bine cu pești, și ne rugăm o rugăciune specială care se numește Tașlih, care înseamnă „aruncă”.  Dacă nu este o sursă  de apă, se poate aranja o groapă cu apă sau orice altfel de rezervă cu apă, chiar și în curtea sinagogii. Rugăciunea se face după amiază, după terminarea rugăciunii de Minha, dar înainte de căderea întunericului.

În această rugăciune noi ne îndurăm să putem arunca toate păcatele pe care le-am acumulat în anul care a trecut ca să ne lepădăm de ele.

Există câteva variante de text de rugăciune însă cea mai frecventă între Așkenazi este compusă din două părți: prima este din Mica 7:18-20, iar a doua este Psalmi 33. Partea principală a rugăciunii se aude așa:

„Cine este Dumnezeu ca tine, care ierți nelegiuirea și treci peste fărădelegea rămășiței moștenirii tale? Mânia ta nu ține pentru totdeauna, căci îți găsești plăcerea în iubirea loială (hesed). Ne vei arăta din nou îndurare; vei învinge nelegiuirile noastre; vei arunca toate păcatele lor în adâncurile mării. Vei arăta fidelitate față de Iacov și iubire loială față de Avraham, așa cum le-ai jurat strămoșilor noștri în zilele de odinioară”.

מִי-אֵל כָּמוֹךָ נֹשֵׂא עָו‍ֹן וְעֹבֵר עַל-פֶּשַׁע לִשְׁאֵרִית נַחֲלָתוֹ לֹא-הֶחֱזִיק לָעַד אַפּוֹ כִּי-חָפֵץ חֶסֶד הוּא. / יָשׁוּב יְרַחֲמֵנוּ יִכְבֹּשׁ עֲו‍ֹנֹתֵינוּ וְתַשְׁלִיךְ בִּמְצֻלוֹת יָם כָּל-חַטֹּאותָם. / תִּתֵּן אֱמֶת לְיַעֲקֹב חֶסֶד לְאַבְרָהָם אֲשֶׁר-נִשְׁבַּעְתָּ לַאֲבֹתֵינוּ מִימֵי קֶדֶם.

Când se ajunge la versetul וְתַשְׁלִיךְ בִּמְצֻלוֹת יָם כָּל-חַטֹּאותָם. „vei arunca toate păcatele lor în adâncurile mării” fiecare își scutură haina și buzunarele ca un simbol de debarasare de păcate și un semn că vrem să începem de acum o viață demnă și pură.

Această profeție este una la mult timp după profetul Mica, spusă de exilații din Babilon ca o profeție de consolare și eliberare. Ea a fost adăugată la cartea lui Mica mult după el.

După aceea se citește psalmul 33.

Ritualul impresionant de Tașlih este încă un apogeu al zilelor de teșuva „căință” תשובה, după ce turma de sfinți care au trecut în fața judecătorului întregului pământ ca niște condamnați la moarte, se adună în grupuri pe malul apei, șoptesc cele 13 midot, sperând că vor avea parte de teșuva și de bunătatea și îndurarea Creatorului.

Legământul în care au intrat fiii lui Israel îi atenționează ca nu cumva să creadă că ei pot să păcătuiască fără să fie pedepsiți. Dumnezeul nu-i va ierta pe cei care păcătuiesc, ci îi va izgoni din Ereț Israel. Când fiii păcătoșilor vor vedea țara în paragină, ei vor înțelege că aceasta este o pedeapsă de la Domnul Dumnezeu. Atunci ei se vor întoarce la El cu tot sufletul lor, iar El îi va scuti, îi va strânge dintre popoare și îi va aduce în țara promisă. De asemenea, îi va binecuvânta pe ei și pe tot ce este al lor.

„Căci porunca aceasta pe care ți-o poruncesc eu astăzi nu e nici prea înaltă pentru tine, nici prea departe. Nu este în ceruri, ca să zici, cine se va sui pentru noi în ceruri și ne-o va aduce, ca să o ascultăm și să o înfăptuim” (Deuteronom 30:11-12). Căci este aproape de tine, în gura ta și în sufletul tău ca să le poți face.

Moșe își încheie discursul legământului spunând că Dumnezeu a pus în fața fiecăruia viața și moartea și vă poruncesc să alegeți viața.

După aceea Moșe merge să se desparte de poporul Israelului și să-l numească pe Iehoșua Bin-Nun ca succesorul său. El semnalează că în aceeași zi el împlinește 120 de ani și îi pregătește pentru luptele grele care îi așteaptă pentru cucerirea țării. El adaugă ca nu cumva să le fie frică, fiindcă Dumnezeu este cu ei. El îl cheamă pe Iehoșua și îi spune aceste lucruri.

După aceea el prezintă poporului evreu mițvaua numită Hakhel, הקהל „adunare”. În anul care vine după anul de șmita, va trebui să vă adunați în Templu. Acolo regele va da un discurs cu învățătură din Tora și va întări poporul pentru ținerea Toraei și a mițvoturilor.

După aceea Dumnezeul i-a chemat pe Moise și pe Iehoșua să se înființeze în fața Lui. El le-a spus că după moartea lui Moșe va veni ziua în care fiii lui Israel se vor deturna din căile Toraei și se vor îndrepta spre alți Dumnezei. Ca pedeapsă El își va ascunde fața de ei. După aceea îl poruncește pe Moise să scrie „Cântarea Haazinu”, pe care o vom citi în pericopa următoare.

Moșe Rabenu scrie toate cele cinci cărți ale Toraei într-o carte specială pe care o încredințează cohanimilor/leviților (preoților) poruncindu-le ca ei să o pună lângă Chivotul Legământului.

În legea care deschide lista de reguli legate de război scrie: „Când vei ieși la luptă împotriva dușmanilor tăi și vei vedea cai și care, popor mai numeros decât tine, să nu te temi de ei, căci Domnul, Dumnezeul tău, care te-a adus din țara Egiptului, este cu tine” (Deuteronom 20:1). Aici Toraua prezintă trei cauze la frică; prima este „dușmanul tău”, despre care ni se spune în Mișna, tractatul Sota 8:1: „Dușmanii tăi – nu înseamnă frații tăi, nu Iuda este dușmanul lui Simeon și nu Simeon este dușmanul lui Benjamin și care, dacă veți cădea în mâinile lor ei vor avea milă de voi. Cu dușmanii voștri voi luptați, iar dacă veți cădea în mâinile lor, ei nu vor avea niciun pic de milă”.

Ceilalți doi factori de frică sunt: cai și care, adică superioritate în armament, iar al treilea este „popor mai numeros ca tine”, adică superioritate numerică. Cu toate acestea Toraua cere luptătorilor să nu se teamă căci Dumnezeul este cu ei.

Noi ne concentrăm în frică, fiindcă frica are consecințe foarte negative în război: frica îl paralizează pe luptător și dăunează calității lui; frica îi contaminează și pe colegi, iar despre aceasta s-a spus „să nu înmoaie inima fraților lui după inima lui” (Deuteronom 20:8), iar la sfârșit frica stă în contradicție cu obligația de încredere în Dumnezeu „Domnul, Dumnezeul tău, care te-a adus din țara Egiptului, este cu tine” (Deuteronom 20:1).

O altă întrebare care se pune este dacă cuvintele la imperativ „să nu te temi” ar fi o poruncă și cine n-o îndeplinește încalcă o interdicție din Tora ori poate ele sunt în total cuvinte de încurajare cu scopul de a întări spiritul soldaților? În această dispută înțelepții sunt total divizați. Rambam scrie în „Sefer Hamițvot” că „să nu ne temem de dușmani și să nu fugim de ei” este o mițva „lo taase”. Alți mulți înțelepți cred că acest imperativ este doar o chemare de încurajare și morală și nicidecum o poruncă.

Se pot aduce argumente în favoarea fiecăreia din cele două variante. Pe de o parte, opozanții lui Rambam spun că frica este o caracteristică normală și omul nu se poate abține silit de la ea și de aceea nu se poate interzice frica prin ordin. Pe de altă parte, în favoarea lui Rambam ne putem baza pe modul de exprimare al acestui imperativ „să nu te temi” identic cu cele zece porunci „să nu ucizi, să nu preacurvești” (Exod 20:13-14). Aici în mod clar nu este o recomandare ci este o poruncă. Însă Rambam vorbește și de porunci din domeniul emoțional. De exemplu „să nu poftești” (Exod 20:17), „să-l iubești pe Domnul Dumnezeul” (Deuteronom 6:5) sunt porunci emoționale.

Câteodată și porunci emoționale pot fi în același timp și porunci de „facere”. De exemplu mițvaua pe care a spus-o Hilel Hazaken (bătrânul) când un străin l-a rugat să-i spună toată Toraua stând „pe un picior”: „Ceea ce tu urăști, să nu-i faci semenului tău” (Talmud, tractatul Șabat 31:a). Aceasta este o poruncă emoțională care este mai ales una de „facere”. Rambam cataloghează și porunca „să nu te temi” în acest fel ca fiind o poruncă emoțională care trebuie împlinită prin „facere”. Cu alte cuvinte, frica de război este un simț natural pe care unii nu o pot depăși și nu li se poate porunci să nu se teamă. Rambam spune că este necesar să transformi această teamă în curaj, să nu cumva să fugi de la război sau să te gândești la retragere. Acestea sunt fapte pe care omul le poate monitoriza în mare parte.

O întrebare care se poate pune este de ce porunca este „să nu te temi” și nu „să nu fugi din război”? Această chestiune o vom trata altă dată.

La această școală, ca de altfel la orice altă școală și în zilele noastre erau femei de serviciu care curățau și găteau. Ele veneau din diferite sate și păreau a fi extrem de simple. Însă în realitate nu era așa. Cel puțin una dintre ele, poate este vorba de mai mult de una căci nu știm numele lor, era extrem de înțeleaptă, mai ales în ceea ce privesc probleme de limbaj.

Ca să înțelegem, trebuie să explicăm care era situația limbilor vorbite de evrei atunci. Pe scurt, noi ne referim la ultimii evrei care mai vorbesc limba ebraică ca limbă maternă. Restul foloseau limba aramaică atât la vorbit cât și la scris. Printre cei care știau limba ebraică erau mulți care nu o cunoșteau bine, inclusiv studenții care veneau la renumita școală a lui Rabi.

Sensul unor cuvinte obscure

Renumele ca cunoscătoare absolută a limbii ebraice de către această servitoare era notorie, iar înțelepții și studenții veneau la ea ca să primească explicații despre aceste cuvinte obscure.

Primul cuvânt care este amintit este cuvântul serughin (ל)סירוגין care este greu de tradus în orice limbă, însemnând ceva apropiat de „alternativ, unul da și unul nu”. Cuvântul nu este biblic și apare în premieră în Talmud.

Al doilea cuvânt, tot din limba Talmudului, este haloglogot חלגלגות sau forma de parpahin פרפחין, care amândouă înseamnă „iarbă grasă” sau în limbaj popular „grașiță”.

Al treilea cuvânt este mesalsel מסלסל, „ondulează”. Cuvântul este biblic și se află între altele în Proverbi 4:8 de unde a luat-o și roaba: „Prețuiește-o mult și ea te va înălța”. Traducerea nu este făcută cuvânt cu cuvânt ci este tradus sensul propoziției. Primul verb care apare aici este „ondulează” și el se referă la ondularea pământului pentru a construi un meterez de nisip care este pe de o parte un obstacol pentru atacatori, dar pe de altă parte  este o piesă care te înalță ca să țintești mai bine.

Al patrulea cuvânt pare a fi cel mai simplu și ușor, însă pentru ei era cel mai greu. Este vorba despre verbul tite  טאטא„a mătura” și substantivul matate  מטאטא„o mătură”. Aceste cuvinte apar o singură dată în Vechiul Testament, în cartea lui Isaia 14:23: „... îi voi mătura cu mătura nimicirii”.

În Talmudul Babilonean tractatul Roș Hașana 26:b apare lista de mai sus cu explicația că înțelepții care veneau la Rabi nu le cunoșteau.

Povestea întreagă apare în două versiuni: una în Talmudul Babilonian, tractatul Meghila 18:a , iar a doua în Talmud Yerușalmi tractatul Șviit 9:1 sau tractatul Meghila 2:2  . În Talmudul Babilonean sunt patru povești separate, fiecare conținând una dintre cuvinte. În cel israelian, toate apar într-o singură poveste continuă. Noi am ales varianta israeliană fiind mai apropiată de sursă, în care și limbile folosite la aceste discuții sunt cele originale: înțelepții vorbesc aramaică, pe când cele două roabe vorbesc ebraică biblică perfectă, probabil o combinație între cunoașterea limbii sătene de acasă și ameliorarea ei făcută în casa lui Rabi unde ele slujeau având cel mai bun profesor care se putea găsi, Rabi care stăpânea limba ebraică mai bine ca oricare înțelept-tana תנא. Povestea este următoarea:

Această poveste este extraordinară și aproape unică prezentând un episod din viața de zi de zi a oamenilor simpli, nu înțelepți sau demnitari. Înțelepții care au venit la marele înțelept Rabi Iehuda Hanasi, președinte cum a fost și tatăl său, Raban Șimon Ben Gamliel. În locul lecției – sau ca o introducere – ei au avut privilegiul să descopere o țărancă extrem de inteligentă care stând în preajma unui mare înțelept, a reușit să învețe tot ce au venit să primească înțelepții de la marele dascăl. Ea le-a transmis acestea nu într-un mod didactic, ci întâmplător după cum se desfășura primirea lor.

Este clar că roaba, ca și colega ei, erau printre ultimii vorbitori de limba ebraică în unele sate îndepărtate. Înțelepții încercau să-și păstreze această limbă prin învățătură. Ambii au pierdut în ciuda acestor eforturi și în curând toți vor vorbi aramaică sau alte limbi. Această situație a fost în vigoare 1700 de ani.

Roaba poruncește expulzarea cuiva

Această poveste este din Talmudul Babilonean, tractatul Moed Katan 17:a. Roaba lui Rabi a auzit că cineva și-a bătut copilul. Ea a declarat că acest fapt este contrariu poruncii „... să nu pui un obstacol înaintea unui orb” (Leviticul 19:14). În afara faptului că acest verset ne spune că aici este vorba despre un păcat, se poate întâmpla ca copilul să-l lovească înapoi pe părinte și atunci se mai adaugă un păcat și anume „lovirea părinților” care se pedepsește cu moartea. Cu toate că nu toți au fost de acord cu această hotărâre, nici un înțelept nu a anulat-o din respect la cunoașterea legilor de către roabă. Printre ei arau chiar și Rabi și Raban Gamiel. Disputa despre această problemă a continuat printre marii înțelepți și în evul mediu.

Moartea lui Rabi

Această poveste apare în Talmudul Babilonean tractatul Ketubot 104:a. Aici ni se povestește că atunci când Rabi era pe patul de moarte s-a petrecut ceva de neconceput. Rabi era foarte bolnav și suferea mult. În casă era un grup mare de elevi, adepți și alți înțelepți care se rugau încontinuu pentru însănătoșirea lui. Roaba vedea chinul lui de aproape. El suferea de dureri imense de stomac și ieșea des la toaletă. Însă și această acțiune era un efort aparte. El își scotea tefilinele înainte de ieșire și le punea înapoi la întoarcere. Aceste acțiuni simple îi aduceau dureri foarte mari. Roaba s-a urcat pe acoperiș și s-a rugat: „Cei de sus vor să-l ia pe Rabi, iar cei de jos tânjesc să-l țină. Bine ar fi ca cei de sus să-i învingă pe cei de jos”. După ce a coborât și a văzut că ei nu se opresc din rugăciune, a luat o ceașcă și a aruncat-o pe jos. În momentul în care ceașca s-a spart, înțelepții s-au oprit pentru o clipă de la rugăciune. În aceeași clipă. Rabi a trecut pe lumea cealaltă.

De aici unii înțelepți au dedus că dacă cineva se chinuiește înaintea morții, trebuie să ne rugăm să moară ca să-i ușurăm suferința. Aceasta este în contradicție cu halachaua biblică care interzice eutanasia. Astăzi, evreii respectă halachaua biblică și nu se roagă pentru o moarte mai rapidă ci pentru însănătoșire până la ultimul moment.

Ce mai știm despre roabă?

Numele ei nu apare nicăieri cu toate că ea este amintită de foarte multe ori în ambele Talmuduri și în câteva midrașim. Denumirea ei, „roaba lui Rabi” trebuie văzută ca un semn de apreciere față de ea.

Cu toate că nu era învățată ca Beruria sau chiar ca și Ima Șalom, ea s-a amestecat în probleme de halacha și chiar dacă de multe ori pleda în contradicție cu legea biblică, multe hotărâri ale ei au fost acceptate de înțelepți, chiar dacă nu întotdeauna s-au stabilit ca o halacha. Noi vedem că ea era foarte isteață și învăța repede din experiență, iar înțelepții îi purtau un respect deosebit.

În midrașul Yalkut Șimoni, 2Samuel 347:151 ni se povestește că ea era și bucătăreasa lui Rabi și chiar dacă ajunsese la vârsta de 92 de ani, avea un simt perfect al gustului mâncărurilor.

În Talmudul Babilonean, tractatul Eruvin 53:b scrie că ea vorbea o „limbă deșteaptă”, ceea ce înseamnă două lucruri: pe de o parte vorbea limba înțelepților, numită și „ebraică rabinică” și pe de altă parte vorbea o limbă la nivel înalt.

În cabala ea este amintită ca o rostogolire a moașelor din Egipt care l-au salvat pe Moșe și pe alți primi născuți, salvând astfel poporul evreu de la pierzanie. Ne putem închipui de ce cabalaua face această paralelă cu roaba lui Rabi.

Există câteva diferențe între cele două povești. Una dintre ele este felul sfărâmării tablelor. Midrașul Pirkei Avot vede spargerea tablelor ca un „accident”. Midrașul spune: „Moșe nu se mai putea suferi și nici tablele și de aceea le-a aruncat din mâinile lui, iar ele s-au sfărâmat (Tanhuma, Ki Tisa 30). Rașbam (nepotul lui Rași) la Exod 32:19 spune în continuare: „Când el a văzut vițelul și-a pierdut puterile și nu era în puterea lui să le arunce departe ca să nu-și lovească picioarele după cum aruncă cineva o greutate pe care nu .are putere să o care”.

Această abordare îl scutește pe Moșe de responsabilitate la spargerea tablelor fiindcă vede în acest fapt un accident și nu o acțiune intenționată a lui Moșe. Însă după mărturia lui Moșe din pericopa noastră, Ekev, el a prins tablele puternic în cele două mâini și le-a aruncat (intenționat și puternic) și le-a sfărâmat. Rașbam la Deuteronom 9:17 explică „și le-am sfărâmat – „că nu m-a ajutat puterea ci le-am luat cu ambele mâini, după cum am spus în pericopa Ki Tisa”. Această interpretare nu se potrivește cu „Și am apucat cele două table și le-am aruncat din mâinile mele”. După această interpretare, el a luat tablele în mâini și le-a aruncat cu forța”. Așa că tablele nu s-au sfărâmat căzând pe pământ, ci au fost trântite cu forța ca ele să se spargă.

La această explicație se pune întrebarea: este doar interzis ca să spargem ceva mic și neînsemnat din cauza supărării. De ce Moise a făcut asta?

Midrașurile și înțelepții cred că Moșe a sfărâmat tablele intenționat. Ei găsesc aici diferite intenții ale lui Moise:

1. El încearcă să-i apere pe evrei printr-o parabolă: tablele sunt prezentate ca o ketuba (certificat de căsătorie) care a fost trimisă prin curier la mireasă. Când curierul a auzit că ea s-a prostituat, a rupt ketubaua Așa a procedat și Moșe sfărâmând tablele și a spus: mai bine să o facă din greșeală și nu intenționat. (în câteva midrașim).
2. Înțelepți din Evul Mediu spun că intenția lui Moșe era să arate poporului că tablele, la fel ca Tabenacolul și uneltele nu sunt sfinte doar prin ele, ci ele se sfințesc când noi le sfințim. Sfărâmarea tablelor avea scopul de a arăta că prin vițelul de aur și dansurile cu petrecerile care au venit în urma lor au profanat sfințirea tablelor.

De asemenea locul unde tablele au fost sfărâmate este semnificativ. În Exod ni se povestește că Moise a sfărâmat tablele „la poalele muntelui”. În cartea Deuteronom Moise ne mărturisește că el a sfărâmat tablele „sub ochii poporului”. La prima posibilitate se pune întrebarea de ce Moșe nu a sfărâmat tablele în vârful muntelui, când a auzit de la Dumnezeu că poporul a păcătuit și și-au făcut o statuie. Marele înțelept Sforno (Italia sec. 16 ) ne spune că supărarea lui Moise nu era din cauza vițelului, ci din cauza veseliei pe care a văzut-o în jurul vițelului și de aceea le-a spart la poalele muntelui. Însă menționarea lui Moise că a făcut-o sub ochii poporului vine să ne spună că Moșe a vrut ca poporul să mai învețe ceva de la această acțiune. El a vrut ca ei să învețe că nu este nimic sfânt în table însăși, ci doar când poporul le sfințește.

Când templul exista încă, cele zece porunci se citeau în fiecare zi, după cum apare în Mișna, tractatul Tamid 5:1 și după cum ne scrie marele comentator al Mișnaei, Ovadia din Bartenura „deoarece ele sunt principalul Toraei”, însă după al doilea templu acest obicei s-a anulat din pricina creștinilor, care înțeleg că pe Sinai s-au dat doar cele zece porunci, pe când noi evreii, credem că acolo s-a dat toată Toraua, chiar și cea orală. Noi nu avem voie să facem o diferențiere între pericope și de aceea citim cele zece porunci doar în pericopele în care apar. Din această cauză, după căderea templului s-a interzis citirea celor zece porunci zilnic, iar inițiative de a le citi în perioada Gheonim (apr. Sec. 9-10) și în Spania au fost respinse. Avem o listă lungă de înțelepți din Evul Mediu care au respins aceste idei.

Problema de care ne ocupăm noi, anume ridicarea în picioare în timpul citirii celor zece porunci din citirea săptămânală din Tora, a fost pusă pentru prima oară în dezbatere de marele înțelept Rambam (Maimonides). Această abordare apare într-un răspuns pe care el îl dă la o întrebare pusă în urma hotărârii unui rabin-înțelept care a hotărât că obiceiul care era abordat până atunci în multe comunități evreiești de a sta în picioare la citirea celor zece porunci este inadmisibilă. El susține că cel care stă în picioare trebuie mustrat fiindcă aceasta aparține credinței și obiceiurilor creștinilor, care cred că cele zece porunci sunt deasupra restul Toraei, iar noi trebuie să ne îndepărtăm de credințele creștinilor care sunt în contradicție cu cele ale noastre.

Răspunsul lui Rambam a fost clar: ceea ce a impus de a sta jos în timpul citirii celor zece porunci  rabinul este corect și de asemenea și argumentele aduse de el și nu este nimic de adăugat. Trebuie evitat acest obicei oriunde este practicat, deoarece acest obicei aduce la slăbirea credinței, iar oamenii își pot închipui că sunt trepte și niveluri în Tora. Creștinii cred că doar cele zece porunci au fost date din ceruri, iar restul Toraei a fost dată din gura lui Moșe, pe când noi credem că toată Toraua ne-a fost dată de sus. De aceea a fost interzisă citirea zilnică a celor zece porunci și este complet interzis de a decide că există în Tora ceva mai important și ceva mai puțin important. Toate apar în cartea „Teșuvat HaRambam 263”, „răspunsurile lui Rambam”.

În ciuda acestui răspuns a lui Rambam, era o tendință populară de a se scula la citirea celor zece porunci și ea există și astăzi chiar și în sinagogile din România. Au fost și unii înțelepți care au aprobat acest obicei. De exemplu, Rabi Șmuel Abuhav (1610-1694) a fost întrebat dacă obiceiul din regiunea Reggio de Calabria de a se scula la citirea celor zece porunci este corectă. El a răspuns că este corect fiindcă acest gest dă dovadă de respect și glorie, de parcă îl întâmpinam pe Dumnezeul Însuși.

Un alt înțelept, HaHida – Haiim Iosef David Azulai (1724-1806) aprobă și el bazându-se pe regula că „cutuma trebuie respectată”.

În zilele noastre, cel mai important înțelept, Maran Ovadia Iosef stabilește că în ciuda faptului că mulți au obiceiul de a sta în picioare la această citire,  noi trebuie să procedăm după decizia lui Rambam, adică să nu stăm în picioare. Cine se ridică în picioare, trebuie mustrat.

Însă Rabi Ovadia Iosef era conștient că foarte mulți obișnuiesc să stea în picioare. De aceea el propune ca atunci când se urcă tatăl sau profesorul-rabinul cuiva, să se stea în picioare. Aici apare o ciocnire între faptul că aceea persoană stă jos în timp ce toți stau în picioare  și regula că n-ai voie să te opui obiceiului obștiei. Însă aici avem deja răspunsul lui Rambam; „O persoană nu va sta în picioare între oameni care stau jos și nu va sta jos între cei ce stau în picioare” (Derech Ereț Zuta 5); trebuie întotdeauna să mergi după majoritate, dacă nu este o încălcare al interdicției” (Teșuvat HaRambam 262).

Judecătorul corupt

Prima poveste apare în Talmud, în tractatul Șabat 116:b și este despre o conspirație provocată de ea și fratele ei ca să dezvăluie faptul că un filosof și judecător creștin ia mită. Ima Șalom și fratele ei, Raban Gamliel au apărut în fața acestui filosof-judecător prefăcându-se că este un conflict de moștenire între frate și soră. Ea a venit singură la judecător și l-a mituit cu o lampă de aur. Judecătorul s-a pronunțat în favoarea ei spunând să împarte moștenirea. Raban Gamliel i-a spus atunci că în legile noastre scrie că dacă este un frate și o soră, fratele moștenește. Filosoful i-a răspuns: „De când voi ați fost expulzați din țara voastră, Toraua lui Moșe a fost suspendată și schimbată cu o altă carte în care scrie că fratele și sora moștenesc egal”. A doua zi Raban Gamliel i-a adus ca mită un măgar libian. Judecătorul a schimbat sentința în favoarea lui, spunând: „Uite-te la sfârșitul cărții, acolo scrie că nu am venit să scot sau să adaug la legea lui Moșe, iar apoi scrie că dacă este un frate și o soră, fratele moștenește. Ima Șalom a venit la judecător spunându-i: „Luminează-ți spusele ca o lampă”. După ea a venit fratele ei, Raban Gamliel adăugând aluzii despre mită: „A venit măgarul și a lovit cu piciorul lampa”.

Interesant că filosoful se folosește de un verset din Evanghelie: „Să nu credeți că am venit să desființez Legea sau Profeții, n-am venit să desființez ci să împlinesc ...” (Matei 5:17). În orice caz este probabil una din singurele citate din Evanghelie în Talmud. Mulți care cunosc Noul Testament au remarcat că filosoful întoarce sensul frazei pe dos schimbând un singur cuvânt: în loc de ci, el spune sau. Una dintre posibilități la această răsturnare este că filosoful a citat din memorie și s-a încurcat. Altă posibilitate este că el a făcut-o intenționat. După opinia unor teologi moderni, mai este o a treia posibilitate că Matei a greșit când l-a citat pe Ieșu. El a vorbit în aramaică. În această limbă, ca și în ebraică ela אֶלָא înseamnă ci, iar la לָא se adaugă la negare „nu ... și nu”. Matei poate nu l-a auzit bine pe Ieșu sau chiar s-a încurcat între cele două prepoziții în aramaică.

Cuptorul lui Achnai תנורו של עכנאי

Aceasta este una din cele mai renumite povești din Talmud în care este o controversă uriașă despre problema dacă oamenii pot stabili halachot (reguli religioase) sau acestea aparțin exclusiv lui Dumnezeu. În fond, este vorba despre baza Toraei Orale. La această confruntare participă mai mulți înțelepți, printre care și cei din familia lui Ima Șalom. În această confruntare s-a mai stabilit un lucru extrem de important – în situație de dispută, ceea ce determină ca o regulă să devină lege este opinia majorității înțelepților care participă la această confruntare. Chestiunea majorității s-a hotărâtă în urma acceptării regulilor Casei lui Hilel și respingerea ale celor ale Casei lui Șamai care s-a stabilit de majoritatea Sanhedrinului, după reprimarea răscoalei contra romanilor care a avut loc după distrugerea templului care a fost efectuată mai ales de adepții Casei lui Șamai. Iar posibilitatea de a da unor persoane dreptul de a stabili legi egale cu Toraua se bazează, după midraș, pe versetul din Deuteronom 30:12 „Nu este în ceruri” לא בשמים היא, spuse de Dumnezeu prin intermediul lui Moșe.

Un alt lucru care s-a stabilit ca regulă este că s-a terminat vremea minunilor și lumea este condusă prin legi care pot fi schimbate sau actualizate de înțelepți cu o majoritate valabilă.

Totul a început de la o divergență legată de probleme de puritate și impuritate în legătură cu un cuptor, cunoscut sub numele de „Cuptorul lui Achnai”. Toată povestea apare în Talmud, tractatul Bava Meția 59:b și este doar un fragment dintr-o discuție mai amplă numită onaat devarim אונאת דברים, adică „frauda lucrurilor”, dar care se referă la jignirea cuiva cu care nu ești de acord chiar dacă el a făcut ceva bun. Nu ai voie în nici un caz să te comporți în felul acesta. Această jignire este văzută ca o fraudă bazată pe versetul „Să nu-l înșeli pe semenul tău și să te temi de Dumnezeu, fiindcă eu sunt Domnul Dumnezeul tău” (Leviticul 25:17). Pe de o parte stătea Rabi Eliezer ben Hyrkanos, iar pe partea cealaltă un grup de tanaim înțelepți. Bineînțeles, s-a hotărât ca hotărârea majorității să fie adoptată. Rabi Eliezer ben Hyrkanos n-a vrut să accepte verdictul, așa că el a fost excomunicat, o pedeapsă extrem de gravă.

Tot acolo se mai povestește că Raban Gamliel, președintele Sanhedrinului și fratele lui Ima Șalom, călătorea cu vaporul și marea era extrem de tulburoasă și el a atribuit acest lucru justiției care i se face în urma purtării lui grave față de Rabi Eliezer ben Hyrkanos pe care l-a jignit prin excomunicarea lui nedreaptă. El a spus: „Doamne, Dumnezeule, Tu știi doar că nu în cinstea mea am făcut-o și nu în cinstea tatălui meu, ci în cinstea Ta, ca nu cumva să fie divergențe în Israel”. Atunci marea s-a potolit.

În această uriașă dispută. Ima Șalom era într-o poziție extrem de complicată. Pe de o parte, stătea fratele ei celebru, președinte al Sanhedrinului, strănepot al bătrânului Hilel, Raban Gamliel și pe de altă parte adversarul său faimos, soțul ei iubit și unul din marii învățați al epocii,  Rabi Eliezer ben Hyrkanos. Ea era încurcată în această dispută până peste cap și chiar a participat în mod activ la ea. Ima Șalom era foarte îngrijorată ca soțul ei nu cumva să se așterne pe jos închinându-se la rugăciunea de Tahanun la care se obișnuia așa. Ea îl supraveghea constant ca el să nu facă acest gest. Într-o zi și-a îndreptat atenția spre un sărac care bătea la ușa sinagogii și nu a observat că soțul ei a căzut pe burtă la rugăciune. Când ea a văzut aceasta, i-a a spus: „Scoală-te că deja l-ai omorât pe fratele meu”. Atunci s-a auzit sunetul unui șofar care venea din casa lui Raban Gamliel, anunțând moartea lui. După aceea Rabi Eliezer a întrebat-o: „De unde știi că rugăciunea mea l-a omorât pe fratele tău?” Ea i-a răspuns: „Așa știam din casa tatălui tatălui meu (adică Hilel): „Toate porțile se închid în afara porților jignirilor-fraudelor”. Ea se referă că amândoi frați vin din aceeași casă și dacă ea cunoștea această poruncă de a nu jigni un înțelept care își dă părerea chiar dacă ea nu este corectă sau valabilă, așa și fratele ei Raban Gamliel trebuia să țină minte de acasă, încă de la bunicul și nu să-l jignească așa pe Rabi Eliezer.

Când a murit Rabi Eliezer erau la el Rabi Akiva și prietenii lui și imediat i-au dezlegat excomunicarea „Rabi Iehoșua a stat în picioare și a spus „S-a dezlegat excomunicarea, s-a dezlegat excomunicarea” (Talmud, tractatul Sanhedrin 68:a).

Grandoarea lui Ima Șalom, dorința ei de a face dreptate, dar și respectul față de legi chiar dacă sunt aplicate celor mai iubiți semeni, dovedesc o personalitate excepțională, o femeie puternică și independentă care alege calea bună chiar dacă îi pierde pe cei dragi.

Textul face o diferențiere între regii Midianului care au murit „cu cei răpuși”, adică în război ca și alți luptători, cum au pățit mulți regi de-a lungul anilor pe deoparte și Bilam pe de altă parte. Este clar că intenția a fost să se deosebească moartea lui de aceea a celorlalți regi (citește și Iosua 13:22). Rași, urmând înțelepții, ne prezintă ironia în faptul că dușmanii Israelului, care vin cu sabia față în față cu evreii care vin cu vorba (cu convingerea). Bilam însă vine pe o cale opusă. El intenționează să blesteme cu vorba și este pedepsit cu sabia. Bilam nu era un soldat care a luptat și a murit pe front, ci era un prizonier de război. Noi vom observa soarta prizonierilor de război în lumea antică.

Trebuie să remarcăm că ideea de a cruța un prizonier care nu amenință după capturarea lui, este nouă, cu toate că au existat unele exemple și în trecut. Noi vom discuta despre două categorii de prizonieri: prizonierii în general și prizonieri speciali.

1. Prizonieri în general

Viața oamenilor în lumea antică nu valora nici doi bani, iar omorul dușmanului este un fapt bine cunoscut și bine documentat. Câteodată, omorul provoacă genocid, adică exterminarea totală a întregului popor învins, fără să pună întrebarea dacă femei și copii pot să-i primejduiască pe învingători. În lumea antică principiul era că nu se i-au prizonieri, iar când cei puternici îi biruiau pe cei mai slabi, până și cei înfrânți și care s-au predat erau omorâți. Cei înfrânți erau prizonieri pentru o perioadă foarte scurtă, iar apoi erau omorâți. Câteodată doar îi chinuiau și le cauzau cusururi și defecte în feluri greu de închipuit.

Un bun exemplu poate fi porunca pe care au primit-o israelienii înainte de a cuceri țara Canaanului: „... să nu rămână nimeni viu, ci negreșit să îi pui sub excomunicare” (Deuteronom 20:15). Cu alte cuvinte trebuie să omori pe toți dușmanii, chiar și pe cei care s-au predat, cum apare în porunca de ștergere a lui Amalek. Despre regele Amația ni se povestește: „Iar pe zece mii, fiii lui Iehuda i-au prins de vii. I-au dus pe vârful stâncii și i-au aruncat de acolo; și toți s-au făcut praf” (2Cronici 25:12). Spre deosebire, pe bărbații midianilor evreii i-au omorât, însă pe femei și copii i-au lăsat în viață (Numeri 31:7).  Asemănător, ni se povestește din zilele regelui David: „Ioav și tot Israelul au rămas acolo șase luni, până când el i-a nimicit pe toți cei de sex bărbătesc din Edom” (1Regi 11:16). Și soarta moabiților care i s-au predat lui David nu le-a priit prea mult: „Apoi i-a bătut pe moabiți și i-a măsurat cu o frânghie: i-a pus să se culce la pământ ca să măsoare două frânghii pentru a-i omorî și o frânghie întreagă pentru a-i lăsa în viață; și moabiții au ajuns slujitorii lui David și i-au plătit tribut” (2Samuel 8:2).

Este clar că operațiunile militare în lumea antică semănau cu o „epurare etnică” fără legătură cu lupta în sine. Interesant că niciun profet nu s-a ridicat contra acestui „omor inutil”, o expresie care nu exista pe vremea aceea. Trebuie să menționăm că așa cum evreii au omorât pe alții, la fel alții au omorât pe evrei, după cum ne bocește: „Și-a încordat arcul și mă face o țintă a săgeții sale” (Plângerile 3:12).

2. Prizonieri speciali

În afară de prizonieri „de rând” erau și prizonieri „de elită” care primeau un „tratament” aparte. Pe cei cinci regi ai amoriților, Iehoșua i-a spânzurat: „După aceea, Iosua i-a lovit și i-a omorât, apoi i-a atârnat pe cinci stâlpi și ei au rămas atârnați pe stâlpi până seara” (Iosua 10:26); profetul Șmuel i-a despicat gâtul lui Agag, regele Amalekului „Și Samuel l-a tăiat bucăți pe Agag înaintea lui Adonai la Ghilgal” (1Samuel 15:33). Este clar că un soldat de rând care se predă nu avea o soartă asemănătoare unui rege. După grad era și pedeapsa.

Din toate acestea noi deducem, că menționarea morții lui Bilam cu sabia în Tora vine să ne învețe că el a avut parte de o moarte specială. Pare că intenția versetului este să ne arate că „liderul spiritual” principal al dușmanilor Israelului, a fost executat într-o ceremonie cu aspecte militare. Toți soldații s-au adunat să vadă cum Bilam este omorât cu sabia, iar moartea lui a însemnat sfârșitul războiului.

3. Bilam – din Tanach în Talmud

De-a lungul anilor, poporul evreu și-a schimbat imaginea. În perioada primului templu, strămoșii noștri au luptat cu Aram, Edom și Moav și și-au omorât dușmanii cu sabia, inclusiv pe Bilam. După ce Ierusalimul a fost distrus în perioada primului templu, poporul și-a schimbat esența puterii de la putere fizică la putere spirituală, după cum spune dictonul „Cine este puternic? Cel care are stăpânire de sine” איזהו גיבור? הכובש את יצרו (Mișna, Avot 4:1). De acum regele David nu mai este socotit ca un luptător care „a bătut zecile de mii” și și-a măsurat dușmanii cu frânghia, ci ca elevul lui Ira iairitul, care a purificat o femeie pentru soțul ei (2Samuel cap.23).

Iată, după cum personajul regelui David a suferit o metamorfoză de la luptător la învățat în conștiința înțelepților, așa a suferit și personajul lui Bilam. Dușmanul care în Tanach a fost omorât cu sabia, într-un mod fizic, a fost omorât la înțelepți spiritual, când ei au stabilit că el nu va avea loc în lumea „de dincolo”, haolam haba העולם הבא (Talmud, tractatul Sanhedrin 10:b). Înțelepții tanaim au văzut în Bilam întruchiparea răului: „Discipolul lui Bilam cel rău (are) un spirit negeneros, o purtare necuviincioasă, aroganță ... ei moștenesc Gheena (iadul) și coboară în groapa distrugerii ...” (Mișna, Avot 5:19). Înțelepții din Agada (legendă) l-au descris ca născându-se din nou. Se pare că schimbarea pe care a trecut-o Regele David, ca și schimbarea lui Bilam sunt o reprezentare a schimbării pe care a trecut-o poporul evreu între cele două temple: un popor care s-a născut din nou.   

Obiceiuri

De-a lungul anilor obiceiurile următoare au fost adoptate de majoritatea grupurilor de evrei:

• Este interzis tunsul. Evreii așkenazi și cei din Africa de nord nu se tund și nu se bărbieresc.
• Sunt interzise căsătoriile.
• Nu se ascultă muzică și bineînțeles nu se dansează.
• Nu se spune binecuvântarea de „șeheheyanu”. Unii au permis să se spună dacă este un „brit mila”, ברית מילה sau „pidyon haben” פדיון הבן, iar alții de Șabat.

Cele nouă zile

Cele nouă zile încep de la Roș Hodeș Av (1 al lunii Av) și se termină la ieșirea din ziua de 9 Av. Despre aceste zile scrie în Talmud „Din momentul în care a intrat luna Av, reducem veselia” (tractatul Taanit 26;b) mișenihnas av memaatim besimha    .משנכנס אב ממעטים בשמח

• Reducerea veseliei și a comerțului. În aceste zile este interzisă construirea clădirilor pentru veselii sau educație, inclusiv zugrăvirea sau repararea locuinței, dacă problema nu este urgentă. Este interzis să negociezi pentru lucruri care te înveselesc, ca cumpărături de mobile noi sau de haine noi, decât dacă este o nevoie urgentă.
• Duș. Unii așkenazi nu se spală deloc în aceste nouă zile. Alții nu se spală din plăcere. De exemplu cu apă rece și nu caldă.
• Haine noi sau spălate și mai ales pantofi noi. Mai ales așkenazii nu pun acest fel de haine și pantofi, chiar dacă au fost cumpărate mai înainte.
• Interdicția de a mânca carne și a consuma vin. Nu se mănâncă și nu se bea vin și nici măcar suc de struguri.

Săptămâna în care cade 9 Av

Aceasta este săptămâna care începe de la ieșirea din Șabatul de dinaintea lui 9 Av, numit și „Șabat Hazon” שבת חזון, după haftara, până la 10 Av, ora 24.00.

În aceste zile sunt interzise tunsoarea și spălarea hainelor tuturor evreilor, chiar și cei care nu țineau aceste obiceiuri până atunci. Când 9 Av cade de Șabat și se amână pe duminică, unii afirmă că trebuie respectată regula o întreagă săptămână, pe când alții susțin că nu trebuie. Așa atât în Talmudul din Ierușalaim cât și în Șulhan Aruch, turul (vol.) Orah Haiim apar aceste păreri contradictorii legate de ceea ce este numită „săptămâna în care cade” șavua șehal bo שבוע שחל בו.

Tișa BeAv (9 Av)

Este o zi de post sever în amintirea distrugerii celor două temple: primul în anul 586 î.e.n. de către babiloneni, iar al doilea în 70 e.n. de romani. 9 Av este ziua cea mai  cruntă de doliu al poporului evreu și cea mai gravă din cele patru posturi în amintirea căderii celor două temple.

În Talmud este explicat cum s-au unificat toate zilele de distrugere care apar în surse, 7 Av și 10 Av la o singură zi – 9 Av.

Acest post, împreună cu postul de Iom Kipur sunt singurele în care se țin cele cinci „torturi”: mâncare și băutură, spălatul, unsul și frizura, încălțarea pantofilor și acte intime între persoane. Aceasta este singura zi din an în care este interzisă învățătura Toraei (unii o țin până la ora prânzului), în afară de fragmente de doliu și tristețe. Acesta este singurul post care poate să țină până la 25 de ore și jumătate.

10 Av

În cartea lui Ieremia 52:12-13 scrie: „Și în luna a cincea, în ziua a zecea a lunii ... a venit la Ierusalim Nebuzaradan, șeful gărzii personale ... El a ars casa lui Adonai, casa regelui și toate casele din Ierusalim”. Într-o Braita (învățătură) din Talmud, tractatul Taanit 29:a scrie: „Pe nouă a lunii, spre seară, au aprins focul în templu, care a ars toată noaptea și a doua zi de 10 Av”. În Talmud apar și spusele lui Rabi Iohanan: „Dacă nu trăiam în aceea generație, aș fi stabilit-o pe zece, fiindcă marea parte a templului a ars atunci”.

În Talmudul din Ierușalaim ni se povestește că erau amoraim (înțelepți) care posteau și de 9 și de 10. Însă mai târziu înțelepții au stabilit că s-au epuizat forțele poporului la asemenea sacrificii și au stabilit doar ziua a noua ca post extrem de sever. Este obicei de a continua alte semne de doliu și în a zecea zi. Așkenazi le continuă doar până la miezul nopții. Când 9 Av cade de Șabat și postul se amână pe duminică, nu se mai continuă a doua zi fiindcă 10 Av s-a terminat deja.

Obiceiul de a termina învățătura unui tractat din Talmud

Unele grupuri de hasidim, numite hasiduiot, obișnuiesc să aspire să termine învățătura al unui tractat din Talmud în aceste nouă zile. Acest obicei a fost inițiat pentru prima oară de hasidimii din Habad. Ei au ocazia să se bucure în aceste zile triste, acest fapt fiind o veselie de mițva, fiindcă terminarea unui  tractat este unul din cele mai importante mițvoturi pentru ei.

O altă sursă în care Bilam și Ieșu sunt amintiți împreună se află în tractatul Ghitin 56:b-57:a în care ni se povestește despre Onkelos Ben Kalonimus (traducătorul Toraei la aramaică) care vrea să se convertească: Onkelos merge la Bilam și apoi la Ieșu ca să-i întrebe dacă să devină evreu. Amândoi dau răspunsuri ambivalente. Pe de altă parte ei batjocoresc spusele înțelepților și din această cauză sunt condamnați la moarte prin pedepse groaznice. Aceste povești sunt extrem de importante fiindcă noi învățăm aici despre atitudinea înțelepților evrei  față de Ieșu cu sute de ani mai târziu. El a rămas în ochii lor toată viața un evreu care nu a vrut să facă rău evreilor. Cu toate că aici Ieșu este amintit împreună cu Bilam, nu este nicio scuză să-l respingem pe Ieșu dacă îl respingem pe Bilam. Este adevărat că Ieșu batjocorea spusele înțelepților, însă el nu este socotit păgân sau necredincios care vrea să dăuneze poporului evreu.

Un alt fragment care este menționat de specialiști se află tot în Talmud, tractatul Sanhedrin 106:b. În acest episod ni se povestește că un necredincios a venit la Rabi Hanina să-l întrebe la ce vârstă a murit Ieșu. Nu avem din Talmud niciun indiciu despre acel necredincios, însă înțelepții l-au identificat cu un evreu-creștin, care probabil locuia lângă orașul Țipori din Galilee unde trăia Rabi Hanina. Întrebarea îl amintește cumva pe Bilam referindu-se la Ieșu. Rabi Hanina probabil cunoștea această paralelă pe care o făceau unii înțelepți. Rabi Hanina stabilise deja că Bilam a murit  la vârsta de 33 sau 34 de ani, aproape de vârsta la care a murit Ieșu. Exista o carte numită „Cartea lui Bilam” care este identificată de unii ca fiind de fapt una din Evangelii. Aici apare Pinhas, cel care l-a omorât pe Bilam sub numele de Pinhas Listaa, adică hoțul. De ce Pinhas apare aici ca un hoț? Greu de  explicat. Unii propun că Pinhas Listaa trebuie exprimat Pontius Pilatus, adică Bilam care omorât de Pinhas s-a transformat în Ieșu care la rândul lui a fost omorât de Pontius Pilatus.

Mai avem încă o sursă, în midrașul Ialkut Șimoni, 247, unde spre deosebire de celelalte surse Bilam apare ca un profet pozitiv care nu vine să blesteme poporul evreu ci să-l  avertizeze de Ieșu. În primul rând el spune că o ființă din carne și oase nu se poate naște dintr-o minune și că Ieșu minte. Aici nu este nicio o paralelă între cei doi, ci Bilam vine să-i avertizeze pe evrei spunând că Ieșu este un profet fals de care trebuie să vă feriți.

Toate aceste păreri sunt ale unor evrei din Babilon cu 100-200 de ani după Ieșu care apar exclusiv în Talmudul Babilonean.