Și la producerea celui de al doilea legământ s-a adunat tot poporul. După comentariul filosofului Bahya Ibn Paquda (Spania, sec. 11) era nevoie de un al doilea legământ, fiindcă Bnei Israel au anulat pe primul când au zis „Aceștia sunt dumnezeii tăi, Israele” (Exod 32:4), adică vițelul este dumnezeul lui Israel. După Ibn Paquda, aceasta este cauza pentru care Moise  s-a întors în țara Moavului să facă acest al doilea legământ. Pentru a impune mai multă autoritate acestui legământ, Moise a obligat poporul să primească acest legământ prin jurământ. În afară de asta, el a numit martori la legământ – cerul și pământul (Deuteronom 30:19) pentru că acești martori există pe vecie. Ibn Paquda spune că cerul și pământul conțin toată armata cerurilor și toată populația de pe suprafața pământului. Toți fac parte din mărturie, care există pe vecie atât pentru beneficiar cât și pentru martor. Dacă evreii își vor îndeplini legământul, vor beneficia de toate binecuvântările, chiar și din partea martorilor. Dar dacă nu vor ține mițvoturile Domnului, martorii vor fi primii care îi vor lovi: „va închide cerul și nu va mai fi ploaie, iar pământul nu-și va mai da rodul” (Deuteronom 11:17). Cu alte cuvinte, martorii nu numai vor depune mărturie, ci vor participa la răsplata lor sau la pedepsirea lor.

După cele scrise în Talmud, tractatul Sanhedrin 113:a, Adonai a păstrat trei chei. Printre ele, cheia ploii, care este folosită ca una din căile de pedepsire al poporului evreu dacă nu-și îndeplinește legământul. Adonai pedepsește Israelul prin oprirea ploilor de obicei din trei cauze: 1. Idolatrie; 2. Prostituție; 3. Declaratori de daruri pentru săraci (cei care anunță în public daruri pentru săraci dar nu le dau). Două principii se aplică aici: primul – chiar dacă poporul va păcătui și va fi pedepsit, el se va întoarce la Dumnezeu până la urmă și își va primi răsplata. Versetul „Voi stați în ziua de astăzi” (Deuteronom 29:9/10) se înțelege că așa cum ziua se întunecă înainte, iar apoi se luminează, așa și întunericul în care vă aflați se va lumina „Adonai îți va fi o lumină veșnică și Dumnezeul tău va fi gloria ta” (Isaia 60:19). Celălalt principiu  este „tot Israelul este dator unul altuia” kol israel arevim ze laze כל ישראל ערבים זה לזה (Talmud, Sanhedrin 27:b). Din versetul „Voi stați ... toți oamenii din Israel” (Deuteronom 29:9/10), după ce la început s-a spus „voi toți” și versetul enumeră diferite părți ale poporului, înțelepții învață că toți sunt pedepsiți din cauza unei singure persoane. Ibn Paquda spune că și inversul este adevărat și mulțimea este salvată datorită unei singure persoane. Datorită unui singur țadik există lumea: „Țadik (cel drept) este temelia lumii” Vețadik iesod olam וצדיק יסוד עולם (Proverbi 10:25).

Noul legământ pe care l-a făcut Moise a fost făcută cu martori și prin jurământ. Din această cauză ea obligă nu numai generația care a participat la legarea legământului, ci și generațiile care vor veni „Nu numai cu voi închei eu acest legământ și acest jurământ ... cu aceia care nu sunt aici cu noi astăzi” (Deuteronom 29:14-15). Ibn Paquda explică că se poate încheia un legământ cu generații viitoare, deoarece tatăl este rădăcina, iar fii sunt ramurile care ies din rădăcină. Din această cauză rădăcina poate prin jurământ să aducă generațiile care vor veni. Înțelepții din Talmud au comentat în midrașul Tanhuma, Yitro 11, că toate persoanele care au fost create de la început și până la sfârșitul tuturor generațiilor au participat la legământ, chiar dacă corpul încă nu se formase. Atunci sensul versetului ar fi: aceia care nu sunt aici – corpul, cu noi astăzi – sufletul. Înțelepții au mai spus că toți profeții și-au primit profeția din Sinai, dar nu li s-a dat voie să profețească până în zilele lor.

Cu toată obligativitatea de a păstra legământul, sunt unii care își închipuie că pot scăpa de pedeapsă dacă nu îl vor îndeplini. Ei susțin că țadikim (drepți) sunt mulți, iar el este doar unul singur, iar datorită lor el va scăpa. Ibn Paquda continuă că acesta susține că necazurile vin pe evrei din cauză că ei îndeplinesc Toraua (legământul) și dacă nu va ține Toraua, neevreii îl vor considera ca unul de a lor. Despre acest lucru spune Toraua imediat că această atitudine nu va reuși: „Adonai nu va voi să-l ierte”, ea îi va aduce pedepse, inclusiv galut (exil) pe el și pe tot poporul (Deuteronom 29:19). Doar iubirea Domnului și atașamentul față de El ne asigură viață pe pământul pe care Dumnezeu s-a jurat părinților noștri (Deuteronom 30:19). Eliberarea (geula) care va veni după exil depinde de teșuva (Deuteronom  30:1-10). De acest subiect ne vom ocupa cu altă ocazie.

Din scrieri noi învățăm, că încă din timpul creării, oamenii aveau dreptul să aleagă între bine și rău. El putea avea avantajul să aleagă să fie bun sau să fie pedepsit alegând să fie rău. Profeții, cum este Ieremia 31:30-32 sau Ezekiel 36:26-27 spun că atunci când vor veni zilele Mașiahului (Mesia), alegerea în bine va deveni naturală. Omul se va întoarce la ceea ce era înainte de păcatul primului om, care făcea în mod natural bine și nici nu se gândea la rele.

În această pericopă noi învățăm printr-un limbaj dual că trebuie scrise „toate cuvintele acestei Tora” pe pietre. Întrebarea care se pune instantaneu este, cum s-a putut face acest lucru? Vom vedea în continuare o parte din comentariile propuse la chestiunea scrierii.

Prima problemă grea este de ce obligațiunea scrierii apare de două ori (versetele 3 și 8) și ce înseamnă adăugarea „deslușind bine”? Iată, pare că Iosua 8:30-34 ar explica clar această problemă: „Atunci  Iosua a construit un altar Lui Adonai Elohei Israel pe muntele Ebal, așa cum Moise, robul lui Adonai, le poruncise fiilor lui Israel și așa cum este scris în cartea de Tora a lui Moise, un altar din pietre întregi ... acolo, Iosua a scris pe pietre o copie a Toraei lui Moise Mișne Tora משנה תורה pe care o scrisese Moise înaintea fiilor lui Israel ... Apoi Iosua a citit (cu voce tare) toate cuvintele Toraei, binecuvântările și blestemele așa cum erau scrise în cartea de Tora”.

Dacă Iehoșua/Iosua a scris cartea „Duplicatul Toraei lui Moise”, atunci pare că el a scris toată Toraua pe pietre. Aceasta fiindcă toată Toraua este socotită ca „Toraua lui Moise”, așa cum apare în Maleahi 4:4: „Aduceți-vă aminte de Toaua lui Moșe, robul meu, legile și dispozițiile pe care le-am poruncit la Horev pentru tot Israelul”. O altă variantă ar fi să vedem în „Duplicatul Toraei lui Moșe” doar cartea Dvarim/Deuteronom. Problema este că cuvântul mișne משנה – duplicare înseamnă dublură și copiere. Aceasta ar însemna că Iosua a scris copia cuvintelor pe care le-a poruncit  Moise. În orice caz, și cel care vrea să înțeleagă cele scrise în Iosua că ar fi vorba de întreaga Tora, trebuie să deconecteze cele scrise aici de cele scrise în Dvarim/Deuteronom. Trebuie să amintim aici în acest context pe marele istoric evreu Iosefus Flavius (sec. 1 e.n.) care spune că Moise a primit porunca să pună blestemele înainte, iar el i-a întrebat pe vinovați și ei au fost de acord. Iar Moise a scris el însuși blestemele și binecuvântările și le-a scris înainte de moarte pe cele două părți ale altarului.

Dacă vom ignora greșeala clară a istoricului că Moise ar fi traversat Iordanul, atunci avem aici o a treia variantă, anume că pe pietre au fost scrise blestemele și binecuvântările.

Să trecem la părerea primului grup de înțelepți, Tanaim, cei care apar mai ales în Mișna. Acolo, în tractatul Sota 7:5 scrie: „După aceea au adus pietrele, au construit altarul și l-au zugrăvit și au scris pe el toate cuvintele Toraei în 70 de limbi, din cauză că scrie „deslușind bine”. Au fost și alți înțelepți care văzând problematica acestui comentariu, au propus alte variante. Printre ei putem enumera pe Rabi Yișmael care susține că a fost scrisă toată Toraua în 70 de limbi, Rabi Șimon Ben Yohai care spune că a fost scrisă doar „Mișne Tora”, adică ori toată Tora ori cartea  Dvarim/Deuteronom, iar Rabi Elazar Ben Șimon ne spune că au fost scrise doar legile care interesează popoarele lumii.

Comentatorii din Evul Mediu ca și cei din epoca modernă au continuat să caute și alte variante. Marele înțelept Rasag (Irak sec. 7) și în urma lui Even Ezra au apreciat că au fost scrise doar mițvoturile în mod prescurtat.

Rabi Iosef Caspi (sec. 14) a crezut că au scris pe pietre doar cele zece porunci, deoarece ele conțin în ele toată Toraua. Și alți înțelepți au fost de părerea aceasta. Și mai târziu, în sec. 19 înțelepți evrei au încercat să rezolve enigma. Rabi Ițhak Ber Levizon spune că Iehoșua/Iosua a scris pe pietre câteva mițvot, blestemele și binecuvântările și pericopa „Haazinu”. A fost și un înțelept în Italia, Rabi Moșe Așkenazi care a scris că pe pietre erau scrise doar blestemele, fiindcă ele sunt temelia moralei.

Până aici am văzut peste zece comentarii la întrebarea ce a fost scris pe pietre. Diferența enormă între variante este rezultatul problemei tehnice de a scrie mult pe un spațiu foarte mic. La majoritatea lor lipsesc argumentele pentru care au fost alese. Profesorul de Talmud, Meir Bar-Ilan propune ca soluție ultima variantă pe care am adus-o. El susține că „toate cuvintele acestei Tora” se referă la ultima învățătură înaintea acestei porunci și anume la „blesteme” din cap. 27. Acest comentariu se bazează pe principiile scrierii în epoca antică, după cum ne sunt divulgate în Tanach: transmiterea tradiției prin două medii: oralul și scrisul care reprezintă cele spuse cu voce tare, iar spusele cu voce tare reprezintă cele scrise.

În lumea antică scrierea era folosită pentru rezervarea lucrurilor spuse. De exemplu : „Samuel a vorbit poporului despre legea regelui, le-a scris într-o carte și a așezat-o înaintea lui Adonai” (1Samuel 10:25). Samuel a scris în carte vorbele pe care le-a spus poporului. Cine vrea să știe ce a spus, le poate citi din carte. Această metodă apare în Tanach mai mult de zece ori. Noi citim: „Moise a venit și a vestit poporului toate cuvintele lui Adonai ... și Moise a scris toate cuvintele lui Adonai” (Exod 24:3-4). Aici avem două porunci, una orală iar a doua scrisă ca un fel de aprobare. Mai târziu scrie: „Și Adonai a spus către Moise, pune în scris cuvintele acestea, căci pe temeiul acestor cuvinte am încheiat cu tine legământul și cu Israel” (Șmot/Exod 34:27). Așa cum se face un contract astăzi, la fel se finaliza înainte cu mii de ani: întâi se ajungea la o înțelegere și pe urmă se puneau lucrurile în scris pentru semnătură. Așa s-au pus în scris nu numai cuvintele Domnului sau legămintele cu El, ci cărți întregi și poezii.

Un alt argument este că noi învățăm din text că blestemele au fost spuse doar oral fiind nevoie să fie scrie. Se poate observa că ele au același ritual, iar la sfârșit se adaugă la fiecare „Și poporul răspunde Amen”, adică leviții blestemă, iar poporul răspunde după ei. Așa este rugăciunea și astăzi, hazanul binecuvântează iar poporul răspunde. În afară de asta, este scris clar că blestemele au fost spuse „cu voce tare” (ca. 27, versetul 14). Implicare la această necesitate de a scrie blestemele găsim în ultimul: „Blestemat este cel care nu susține cuvintele acestei Tora și nu le împlinește” (Deuteronom 27:26).  Pare că expresia „acestei Tora” se referă la toate blestemele. Cu alte cuvinte, pe muntele Eival au scris aceeași Tora pe care au spus-o cu voce tare, adică blestemele.

Mai sunt și argumente practice, de cum decurge o adunare a poporului unde se citește un legământ. Noi nu vom analiza acest aspect. Putem spune doar că există o similitudine profundă între două adunări în care s-a încheiat un legământ între poporul evreu și Hakadoș Baruch Hu. Primul este citirea celor zece porunci la Muntele Sinai, iar al doilea este al nostru, citirea „blestemelor”. Despre ambele este scris aproape identic: la porunci „toate aceste cuvinte” (Exod 20:1), iar la blesteme „toate cuvintele acestei Tora” (Deuteronom 27:3). Cuvântul „toate”, din pricina contextului, se poate referi doar la toate cuvintele spuse la acest eveniment. După acest comentariu, cuvântul „Tora” aici se poate referi doar la aceste blesteme, care într-un fel conțin toată Toraua, la fel ca cele zece porunci: interzicerea idolatriei, respectarea părinților, furt, adulter, nedreptate, omor. Așa că varianta aceasta după care pe pietre s-au scris doar blestemele pare a fi plauzibilă.

Vom încheia cu cea ce sigur nu a fost la scrierea Toraei pe aceste pietre: o minune, după cum au încercat unii să susțină. Noi știm, că minunile s-au terminat în momentul în care primul evreu a ieșit din râul Iordan și a pus piciorul pe pământul Israelului.  Unele evenimente care pot fi explicate doar ca minuni, poate noi nu știm să le explicăm altfel.

Midrașul de halacha (legi) Sifre ספרי ne învață că mițvaua nu se referă doar la o casă nouă, din cauză că primejdia de a cădea există și la o casă veche pe care ai cumpărat-o sau ai moștenit-o. Trebuie parapet chiar și într-o șură, grajd sau magazie. Însă nu pe orice casă trebuie parapet:

1. Casă care nu este mai mare de 4 coți pe patru coți, adică cam doi metri pe doi, este scutit de mezuza și parapet. Care-i noima? După Talmud, tractatul Suca 3:b „acoperiș atât de mic nu este considerat „casă”.
2. Casă care are sub zece palme – cam 90 cm. – nu este considerat „casă”.
3. Sinagogi și școli (bet midraș), după Talmud, tractatul Hulin 136:a.

Acest al treilea punct pare a fi greu de înțeles: cu ce oare diferă pericolul pe acoperișul unei case de pericolul pe acoperișul unei sinagogi? Ca să înțelegem felul de a folosi acoperișurile, trebuie să ne referim la halachaua legată de înălțimea unei sinagogi. Înțelepții ne învață că acoperișul sinagogii trebuie să fie mai înalt decât restul caselor din oraș. Ei spun: „Toate orașele care aveau acoperișuri mai înalte decât sinagoga până la sfârșit s-au ruinat, fiindcă scrie: „Să înălțăm casa Domnului și să o ridicăm din ruine” (Ezra 9:9). Însă turnurile nu sunt luate în considerație. Aici Tosfot la Talmud, Șabat 11:a explică că acestea se referă la acele construcții care sunt pentru frumusețe, împodobire, în care nu se locuiește și acoperișul nu era folosit deloc. Din această cauză astăzi nu este nevoie ca sinagoga să fie mai înaltă decât restul caselor.

În urma acestor dispute, Șulhan Aruch, vol. Orah Haiim 140:60-2 conclude: „O sinagogă o construim la înălțimea caselor unui oraș și o înălțăm să fie puțin peste toate casele care sunt în folosință, în afară de turnuri care nu se folosesc. Acoperișul înclinat care nu este folosit nu trebuie să facă sinagoga să fie înălțată peste partea nefolosită. Dacă are pod să nu fie mai înalt decât sinagoga”.

În altă carte de reguli numită „Tora tmima” s-a stabilit că în case care au acoperiș înclinat nu este nevoie de parapet.

Ca să înțelegem raționalul acestor reguli, trebuie să cunoaștem arhitectura urbană în perioada Mișnaei și a Talmudului. Casele erau construite pe coline, cum este și astăzi în Orient în multe case arăbești, iar acoperișul era folosit și la trecerea pietonilor sau a locatarilor. Foarte frecvent acoperișul unei case ducea la intrarea în altă casă. În nopțile calde ale verii, acoperișul devenea dormitorul familiei. Bineînțeles în timp ce se doarme pe acoperiș, pericolul de a cădea dacă nu este un parapet este imens. Să nu uităm de episodul legat de regele David care a văzut-o pe Bat-Șeva pentru prima oară pe când se plimba pe acoperișul palatului său regal, iar ea făcea o baie pe acoperișul casei ei (2Samuel cap. 11). Vara, se locuia pe acoperiș, mai degrabă decât în casă.

Spre deosebire de acoperișul unei locuințe, acoperișul unei sinagogi nu se folosește niciodată pentru a dormi. De aceea nu este nevoie de un parapet. De aici putem înțelege de ce un acoperiș care are mai puțin de patru coți pe patru nu poate fi folosit ca dormitor familiar și este scutit de parapet. La fel este și situația cu o casă care are sub 10 palme în care nu se poate dormi din pricina de străini sau animale care pot dăuna rezidenților.

Iarăși, ca și în pericopa Șoftim despre orașe de refugiu, putem observa că acum trei mii de ani, poporul evreu a elaborat un sistem de planificare urbană ultramodernă de care multe state astăzi pot fi invidioase. A mai stabilit o serie de reguli de securitate personală la nivelul cel mai înalt, parapetul la acoperiș fiind unul din ele. 

În Talmud, tractatul Makot 10:a, înțeleptul Abayei spune că nu numai cele șase orașe, ci toate 48 de orașe ale Leviților erau orașe de refugiu. Existau însă câteva diferențe între ele. De exemplu în cele șase orașe ucigașul nu trebuia să plătească chirie, pe când în restul de 42 de orașe trebuia să plătească și chirie. Și marele înțelept medieval Rambam scrie că „toate orașele Leviților primesc și fiecare dintre ele este un oraș de refugiu. Au fost alți înțelepți care s-au opus acestui comentariu, în frunte cu Ramban (Nahmanides) susținând că au fost doar șase orașe de refugiu.

Este obligatoriu de a ridica semne clare pe drumurile care duceau spre aceste orașe, ca să se poată goni cât mai repede spre aceste orașe de adăpost. În fiecare an, la 15 Adar, spre sfârșitul iernii, Bet Hadin (tribunalul) primea porunca să repare aceste drumuri ca goana să fie cât mai ușoară.

Ucigașul din greșeală trebuia să ajungă imediat după crimă într-unul din aceste orașe. Scopul este ca nu cumva răzbunătorul să-l prindă și să-l omoare lângă cel ucis. Dacă răzbunătorul apuca să-l prindă pe ucigaș în afara unuia din aceste orașe de refugiu și să-l omoare acolo, el era scutit de pedeapsă cu câteva condiții pe care nu le vom enumera aici.

Când ucigașul ajungea la unul din orașele de refugiu, bătrânii orașului anchetau felul în care a fost executat omorul. Dacă omorul era intenționat, ei îl predau pe ucigaș la Bet Din (tribunal) ca acesta să-l judece cum trebuie după lege. Însă dacă crima a fost neintenționată, din greșeală „căci l-a omorât pe semenul din greșeală și fără să-l fi urât înainte” (Iehoșua/Iosua 20:5) trebuia să rămână în acel oraș până la moartea Cohen (preot) Gadol (mare). Era interzis să fie omorât, dar dacă răzbunătorul îl omora în orașul de refugiu, el era pedepsit cu moartea fiind socotită ucidere intenționată. În aceste orașe de refugiu erau adoptate reguli stricte de securitate pentru asigurarea vieții refugiaților.

După moartea lui Cohen Gadol, îi era permis ucigașului să se întoarcă în orașul lui natal. În Talmud ne este povestit că mamele Cohen Gadol împărțeau pachete cu alimente ucigașilor ca aceștia nu cumva să se roage pentru moartea fiului lor. Dacă ucigașul ieșea din orașul de refugiu înainte de timp, era permis răzbunătorului să-l ucidă fără proces.

Pentru refugiat orașul de refugiu se numea galut, adică situația lui era văzută ca expulzare și nu neapărat ca ocrotire. Lumea lui este o lume mică și limitată la acel orășel.

Orașele Leviților și Cohanimilor

Porunca de a păstra 48 de orașe pentru Leviți, dintre ele 13 pentru Cohanim, se află în cartea Numeri 35:1-8., respectiv în Talmud. El este doar amintit pentru prima oară în cartea Levitic 25:32-34. Există în Tanach două liste neidentice ale acestor orașe. Prima este în cartea Iosua cap. 21, iar a doua în cartea 1Cronici cap. 6. Șase din aceste orașe au fost declarate orașe de refugiu.

Sunt reguli pentru aceste 48 de orașe, spre deosebire de celelalte. Avem în Tora în cele două locuri amintite și în Mișna în tractatul Sota ca și în Arachin și în Talmud reguli exacte la  mărimea teritoriilor acestor orașe. În afară de asta, era interzis să se vândă terenuri din aceste orașe sau să se schimbe regulile de achiziționare al acestor pământuri: nu se puteau transforma pământurile agricole în locuințe sau viceversa și altele. Putem spune că vedem aici cele mai moderne sisteme de urbanizare și securitate al solului național al unei țări moderne.

Porcul este considerat culmea urâțeniei și a dezgustării: „un inel de aur în râtul unui porc” (Proverbele 11:22). Iar profetul Isaia 66:17 spune: „Cei care se sfințesc și se purifică pentru a intra în grădini urmându-l pe cel care este în mijloc și mâncând carne de porc, lucruri respingătoare și șoareci, vor pieri toți împreună”.  Versetul „mâncând carne de porc” (Isaia 65:4), marele înțelept Rasag (Irak, sec. 10) traduce în arabă „mâncând ceva care seamănă cu carne de porc”, iar versetul „acela care oferă (ca oIsaia 66:3) el traduce „acela care oferă ofrandă ca sângele unui porc”. În Talmud, tractatul Brachot 25:a scrie „A spus Rav Pepe, gura unui porc este ca un căcat”.

Din cauza imaginii atât de disprețuitoare al porcului, mulți se feresc să folosească cuvântul și în locul lui spun „altceva” Davar Aher דבר אחר, inspirat din Talmud. Din aceeași cauză, înțelepții din Talmud au comparat  împărăția Romei cu un porc „împărăția cea rea a lui Edom (Roma) este un porc”.

Câinele, la fel ca porcul, este văzut ca un animal disprețuit: „Cine frânge gâtul unui câine oferă un dar din sângele unui porc” (Isaia 66:3); „Cine crește câini parcă ar crește porci” (Talmud, tractatul Baba Kama 83:a); Nu te faci sărac de la un câine și nu te faci bogat de la un  porc” (Talmud, tractatul Șabat 145:b). Aluzii găsim și în Noul Testament: „Câinele s-a întors la vărsătura lui, iar scroafa spălată s-a întors să se tăvălească în mocirlă” (2Petru 2:22); „Nu dați la câini ce este sfânt și nu aruncați la porci perlele voastre” (Matei 7:6).

Porcul reprezintă toate alimentele interzise la olaltă. La fel este și la musulmani. Interdicția de a mânca porc este amintită în Coran de patru ori. Un înțelept musulman constată că porcul este amintit așa de mult în Coran din cauză că arabii mâncau mult porc înainte de Islam, carnea de porc fiind foarte gustoasă. Câinele și maimuța nu sunt amintite fiindcă nu se mâncau. Musulmanii mai au și alte explicații. Alt mare înțelept arab are o altă explicație la interzicerea cărnii de porc. El spune că această carne este atât de gustoasă că este obligatoriu să se bea vin după masă. Din pricină că la musulmani acest lucru este interzis, a fost interzisă și carnea de porc.

Înțeleptul evreu Rambam adaugă la argumentele religioase și argumente medicale științifice. El scrie în monumentala sa operă „More nevuhim” (Călăuza celor rătăciți) 3:48: „Toraua ne interzice să mâncăm porc din cauza jegului său și din cauză că el mănâncă numai mizerii. Doar noi știm cât de meticuloasă este Toraua la vederea gunoaielor, chiar și în pustiu în tabără și cu atât mai mult în orașe. Dacă am crește porci pentru hrană, străzile și casele deveneau mai mizerabile decât o toaletă, după cum putem vedea în țările creștine din Europa”.

Cuvintele „porc” și „porcărie” se folosesc aproape în toate limbile europene ca epitete depreciative pentru oameni josnici, mârșavi. În multe limbi există un cuvânt pentru a însemna animalul și alt cuvânt pentru un om ticălos sau un comportament josnic. De exemplu în engleză: swine – pig sau în franceză porc – cochon.

După sursele evreiești, porcul este originea unor boli, cum ar fi lepra. În Talmud scrie în câteva locuri: „Zece porții de molime au coborât pe lume, nouă dintre ele le-au luat porcii” (Talmud, tractatul Kidușin 49:b). Porcul este perceput ca un animal dăunător, după cum ne învață Rambam: „Înțelepții au interzis creșterea porcilor ... și ei au spus blestemat să fie cel care crește porci fiindcă daunele lor sunt multe și se găsesc peste tot” (Hilchot nizkei mamon 5, 9).

De-a lungul anilor, porcul a devenit în mod popular un nume colectiv pentru toate alimentele interzise în Tora și chiar mai mult – un simbol al diferenței între un evreu și un ne evreu. În ciuda faptului că este vorba despre o interdicție ușoară – o mițva lo-taase מצווה לא תעשה care se pedepsește cu 40 de biciuiri – percepția în ochii poporului că este vorba despre o nelegiuire foarte gravă; mulți evrei se feresc să mănânce porc în timp ce ei nu țin Șabatul, de exemplu, care este o mițva mult mai gravă. Și în percepția ne evreilor, abținerea de a mânca porc este unul din caracteristicele evreilor. Nu este de mirare că în perioada celui de al doilea Templu, pe vremea restricțiilor regelui Antiochus, când în Templu a fost băgată statuia lui Zeus, s-a dat ordin să se aducă jertfe de porci și nu de alte animale.

O altă poveste care apare în aceeași carte din Apocrifa numită 1Hașmonaim este despre Elazar care a refuzat să mănânce porc și a preferat să moară al Kiduș Hașem על קידוש השם (pentru sfântul Dumnezeu) ca nu cumva să creadă mulțimea că el a mâncat porc. Elazar, care era unul dintre sofrim סופרים (înțelepții care au scris scrierile) avea atunci 90 de ani. După ce a refuzat să mănânce porc, soldații greci a lui  Antiochus i-au propus să-i aducă carne cașer și el să se prefacă că mănâncă porc. El a refuzat din nou. Soldații s-au supărat și l-au omorât în bătaie.

De-a lungul secolelor sunt multe povești de eroism și devotare desăvârșită a evreilor care în situații limită au refuzat să mănânce porc. Cele mai cunoscute sunt poveștile despre convertiții din Spania și Portugalia, de la pogromuri sau din perioada holocaustului. Așa că nu-i de mirare că în anul 1962 s-a adoptat cu o mare majoritate în Knesset legea care interzice creșterea porcilor pe pământul Israelului. Legea permite bineînțeles atât creștinilor cât și evreilor care doresc să mănânce carne de porc să crească în anumite condiții porci și să fie vânduți în anumite magazine. Despre câini, ei sunt foarte ocrotiți de legi speciale, sunt înregistrați și vaccinați, foarte apreciați la toate necesitățile societății, cum ar fi ghidarea orbilor, trupe speciale în armată și poliție sau la căutare de droguri.

Nu putem încheia fără să amintim o legendă populară care se bazează pe unele aluzii din Midraș Tehilim că „în viitorul care vine, Hakadoș Baruch Hu va permite cea ce a interzis”. Credința populară spune că este vorba și despre carnea de porc.

Să încheiem cu o urare bazată pe Midraș Tanhuma 8:12:

„În viitorul care vine, Hakadoș Baruch Hu va scoate un anunț în care spune: oricine care nu a mâncat carne de porc să vină să-și primească răsplata ... așa a înapoiat o plată bună la cine merită”.

• În pericopa Șlah Lecha apare fragmentul întitulat „Vaiomer” ויאמר – și a spus (Numeri 15:36-41) și conține mițvaua de țițit ציצית. În rugăciunea de Șma el este al treilea fragment.
• În pericopa Veethanan apare fragmentul intitulat „Șma” שמע - ascultă (Deuteronom 6:4-9) și conține mițvaua de iubire a lui HAȘEM. În rugăciunea de Șma el este primul fragment.
• În pericopa Ekev apare fragmentul intitulat „Vehaia im șamoa והיה אם שמוע - și va fi dacă veți asculta (Devarim/Deuteronom 11:13-21) și este mițvaua de teamă (respectare) de Dumnezeu și munca lui. În rugăciunea de Șma el este al doilea fragment.

De la această organizare reies următoarele întrebări:

1. De ce tocmai aceste fragmente au fost privilegiate să intre în cartea de rugăciuni a poporului evreu și au fost stabilite ca una dintre rugăciunile obligatorii dimineața și seara după cum scrie „Să-i învățați pe fiii voștri vorbind despre ele când stai în casă și când mergi pe cale, când te culci și când te scoli” (Deuteronom 11:19)?
2. De ce s-a stabilit tocmai ordinea aceasta și care este legătura între cele trei fragmente care au fost adunate împreună?

Ca să știm de ce au fost alese aceste trei fragmente ca să intre în rugăciune, trebuie mai întâi să cunoaștem despre ce este vorba în fiecare din ele:

• Fragmentul „Vaiomer” conține mițvaua de țițit ציצית – să-și facă ciucuri (țițit) la cele patru poale ale hainelor. Aceste ciucuri au și alte scopuri care vin în serie „Ciucurii să vă fie ca să-i vedeți și să vă amintiți toate poruncile lui Adonai și să le înfăptuiți ... și să fiți sfinți pentru Dumnezeul vostru” (Numeri 15:36-39, 40). Talmudul trage următoarele concluzii: „văzutul duce la memorat, iar memoratul duce la acțiune (tractatul Menachot 43:b). Iar noi putem adăuga că acțiunea duce la sfințenie.
• Fragmentul „Șma” conține porunca să-l iubești pe Domnul și la fel să accepți jugul împărăției sale.
• Fragmentul „Vehaia im șamoa” conține ordinul de a îndeplini toate mițvoturile lui Dumnezeu cu o promisiune de răsplătire pentru cei care vor îndeplini mițvoturile și o atenționare de pedepse pentru cei care nu le vor îndeplini.

Este important să amintim că „Șma” și „Vehaia im șamoa” mai au ceva în comun: în ambele sunt amintite mițvoturile de tfilin (casete pe mână și pe frunte), învățarea fiilor, ocupație permanentă de Tora și mițvat Mezuza (casetă pe uși). Probabil aceasta a fost cauza că la debutul fixării rugăciunilor doar aceste două fragmente au intrat în rugăciune. S-a stabilit că aceste două împreună sunt o mițva Deoraita דאוריתא care trebuie spusă dimineața și seara. Pe când cel de al treilea fragment, țițit, s-a adăugat mai târziu.

Cu alte cuvinte, prima variantă pentru această ordine este dimensiunea lor. Talmudul ne dă următoarea explicație: „Este normal ca fragmentul „Șma” să vină înaintea „ Vehaia im șamoa” fiindcă el conține atât să înveți pe alții cât și să înveți și să faci (să le inculci fiilor tăi și să vorbești despre ele ... să ți le legi ... să le scrii). „ Vehaia im șamoa” este al doilea fragment înaintea „Vaiomer” fiindcă conține atât să înveți (pe alții) cât și să faci (acționezi) („să vi le legați ... să-i învățați pe copii voștri ... să le scrieți”). În fragmentul „Vaiomer” este doar să faci („să-și facă ciucuri”) (tractatul Brachot 14:b).

Despre fragmentul acesta de țițit, Talmudul ne mai dă încă cinci argumente pentru care el a fost adăugat rugăciunii. În tractatul Brachot 12:b scrie că în acest fragment sunt cinci fapte: mițvat țițit, ieșirea din Egipt, jugul mițvoturilor, părerea necredincioșilor, gânduri de păcat și gânduri de idolatrie. În continuare Talmudul aduce exemple pentru fiecare fapt.

Rambam, în cartea sa „Haiad hachazaka” (Mâna puternică)  היד החזקה, cap. Kriat Șma 1:2-2 ne explică ordinea fragmentelor. Citim mai întâi fragmentul „Șma” fiindcă conține principiul unicității Dumnezeului și iubirea lui și învățarea lui care este un mare principiu că totul depinde de el. Al doilea fragment este „Vehaia im șamoa” fiindcă conține porunca să ținem minte toate celelalte mițvot. Iar al treilea fragment este cel de țițit și în care avem iarăși porunca de a ține minte celelalte mițvoturi. Cu toate că mițvaua de țițit nu se aplică noaptea, noi citim fragmentul noaptea fiindcă el conține ieșirea din Egipt pe care noi o amintim ziua și noaptea „ca să-ți aduci aminte în toate zilele vieții tale de ziua când ai ieșit din țara Egiptului” (Deuteronom 16:3). Citirea celor trei fragmente în ordinea aceasta se numește „Kriat Șma” (chemarea rugăciunii Șma).

Cu alte cuvinte Rambam ne învață că există trei stagii în primirea jugului împărăției lui Adonai: prima, iubirea lui Adonai necondiționată care este credința în singurul Dumnezeu care există și acceptarea necondiționată a împărăției sale; a doua, iubirea lui Adonai condiționată în așteptarea unei răsplăți sau o teamă de Dumnezeu și acceptarea jugului de mițvot care înseamnă îndeplinirea tuturor poruncilor lui și munca lui cinstită; iar a treia, este primirea jugului de mițvot în mod practic, prin îmbrăcarea unei haine de robi care să ne amintească continuu că suntem robii Domnului nostru.

În concluzie, aceste trei fragmente au fost stabilite în rugăciunile de șaharit שחרית (dimineața) și arvit ערבית (seara) fiindcă ele creează o temelie solidă de credința în Atotfăcătorul, în certitudinea despre supravegherea creațiilor Lui, în răsplătirea celor devotați Lui și pedepsirea răzvrătiților. Aceste fragmente sunt dovada zdrobitoare la alegerea reciprocă între poporul evreu și Hakadoș Baruch Hu, la iubirea noastră pentru El și iubirea Lui pentru noi: „Eu sunt Adonai Elohechem (Dumnezeul vostru) care v-am despărțit pe voi de celelalte popoare ... și să-mi fiți mie sfinți, căci sfânt sunt Eu, și v-am despărțit pe voi de celelalte popoare ca să fiți ai mei” (Vayikra/Levitic 20:24-26).

Alegerea reciprocă iese în evidență clară în cartea Deuteronom (26:17-19): „Astăzi ai primit făgăduința că Adonai este Dumnezeul tău și vei umbla în căile lui și vei păzi legiuirile lui și poruncile lui și hotărârile lui, și că vei asculta de glasul lui. Și Adonai te-a recunoscut astăzi drept poporul său ales, precum ți-a grăit ... te va pune mai presus de toate neamurile pe care le-a făcut, spre laudă și spre faimă și spre strălucire, și că vei fi popor sfânt pentru Adonai, precum a grăit”.

După ce am învățat importanța celor trei fragmente, iar de aici rezultă importanța întregii rugăciuni de „Kriat Șma”, să încheiem cu primul verset al acestei rugăciuni, care a rămas un dicton etern în gura oricărui evreu care este în strâmtoare:

שְׁמַע יִשְׂרָאֵל יְהוָה אֱלֹהֵינוּ יְהוָה אֶחָֽד
Sh'ma Yisra'el, Adonai 'eloheinu, Adonai Ehad

„Mițvaua Talmud Tora este porunca pe care am primit-o să învățăm priceperea și agerimea Toraei și să-i învățăm pe alții „Să le inculci fiilor tăi” (Deuteronom 6:7); iar după midrașul Sifri „Să le inculci fiilor tăi” – (adică) aceștia sunt elevii tăi, doar se găsește peste tot că elevii sunt numiți fii .... și acolo s-a spus „să le inculci” – să fie ascuțit în vorba ta. Când cineva te întreabă ceva, să nu fi bâlbâit ci să-i răspunzi prompt” (Rambam, Sefer hamițvot, mițvot ase 11).

După Rambam, există o mițva să-i înveți pe alții, mai ales pe băieți, iar în general tot felul de elevi. De aici provine mițvaua să știm Toraua; nu se poate să-i învățăm pe alții, dacă noi , învățătorii, nu stăpânim perfect materia. Mai mult decât atât, dacă obligația tatălui este să-și învețe fiul, atunci putem deduce de aici că obligația fiului este să învețe și să știe, și când va crește trebuie să continue să învețe Tora singur. Însă din surse reiese că esența acestei mițva este să-i înveți pe fii, adică pe băieți ca cunoașterea, știința să fie transmise din generație în generație ca să devină conținutul tradiției. Nu este vorba despre cercetări științifice profunde, ci despre transmiterea precisă a materialului stabilit dinainte.

Rambam în cartea sa „Mișne Tora” adaugă încă un argument pentru învățarea Torei: „Pe cine nu l-a învățat tatăl lui, este obligat să se învețe singur, după cum este scris „învață-le și ai grijă să le respecți! (Deuteronom 5:1). În afară de aceasta noi vedem peste tot că învățătura vine înaintea faptelor din pricină că învățătura duce la fapte și nu faptele duc la învățătură”.

Rambam bazează de data aceasta mițvaua învățării Toraei pe temelii practice: este obligatoriu să îndeplinești această mițva, să înveți Tora și nu o poți îndeplini cum trebuie fără să o cunoști bine de tot. De aceea, cel pe care tatăl nu l-a învățat cum trebuie, este obligat să completeze învățătura. În continuare Rambam conclude: „Așa cum are porunca să-și învețe fiul, așa are porunca să se învețe pe el însuși”.

Mai învățăm de la Rambam: „Oricare persoană din Israel are obligația la învățătură, Talmud Tora, chiar dacă este sărac sau bogat, întreg la corp sau chinuit (bolnăvicios), băiat tânăr sau om foarte bătrân care și-a epuizat puterile, chiar dacă este sărac care trăiește din ajutoare sau cerșit, chiar și un om însurat cu soție și copii – trebuie să-și găsească timp pentru Talmud Tora, zi și noapte, după cum este scris „să înveți din ea zi și noapte” (Iosua 1:8).

Rambam nu bazează mițvaua de Talmud Tora pe un verset dintr-o carte ca Iehoșua, fiindcă nu poate ca o mițva să fie bazată pe un verset din profeți sau scrieri. Baza normativă a mițvaei este complexul de argumente aduse mai sus, iar versetul „să înveți din ea zi și noapte” este adusă de Rambam ca o ilustrație la această obligație.

Hazal, înțelepții, comentează același verset ca să învețe care este programul de învățătură: „Rav Safra a spus în numele lui Rabi Iehoșua Ben Hanania, ce înseamnă când scrie „să le inculci fiilor tăi” (Deuteronom 6:7)? Nu citi veșinantam (să le inculci) ושננתם, ci citește veșilaștam (să le triplezi) ושלשתם. Fiecare să-și tripleze (împarte în trei) anii (de viață), o treime în Tanach, o treime în Mișna, o treime în Talmud. Dar cine știe câți ani vei trăi? Nu trebuie (să știi). Să o faci zilnic.

În urma acestei gmara גמרא (porțiune de învățătură din Talmud), Rambam decide care sunt halachot de Talmud Tora: „Trebuie să întreiască perioada învățări, o treime pentru Toraua scrisă, o treime pentru Toraua orală și o treime pentru ca să înțeleagă legătura între concluzie și introducere, să constate un factor din altul, să compare un factor cu altul și să înțeleagă principiile de la baza Toraei până când va ști care este esența lor și va fi în stare să extragă miezul din ele și până când va fi în stare să aleagă între permis și interzis mai ales la lucruri pe care le-a auzit din vorbe. Toate acestea se numesc gmara”.

Trebuie să fim atenți că Rambam folosește expresia de „Tora orală” pe când în aceea gmara citată mai sus denumirea este de „Mișna”. După Rambam, definiția de „Tora orală” este următoarea: „Toate auzitele și toate legile și toate explicațiile și comentariile pe care le-au auzit de la Moșe Rabenu și toată Toraua pe care i-a învățat Bet Dinul de-a lungul generațiilor ... (înțelepții) Rabina și Rav Ași și prietenii lor (înțelepți din Talmud) au copiat (scris) Toraua orală.

După această definiție a lui Rambam, Toraua Orală nu este numai Mișna, ci ea conține și cea ce noi numim astăzi „Talmud” sau „Gmara”. Rambam crede că va fi nevoie în fiecare generație să se reînnoiască halachot și să se pună restricții și „să învățăm ultimul lucru pe baza primului” într-un proces de nesfârșit care nu se va termina niciodată, iar „acest lucru se numește Gmara”. În momentul în care noile decizii vor intra într-o carte, aceasta se va adăuga la „Toraua Orală”. Așa va fi loc la noi discuții și noi comentarii până când ele vor intra în carte, iar procesul va începe din nou.

Cei doi mari înțelepți și comentatori, Baal Turim (Iaakov Ben Asher, Germania și Spania sec. 14) și Baal Șulhan Aruch (Iosef Karo, Israel, sec 16) au copiat cuvintele lui Rambam. Elevii și urmașii lor nu au mai făcut această clasificare a scrierilor după metoda lui Rambam și ei au explicat termenul de Gmara sau Talmud ca fiind doar cartea de Talmud numit și Șas (6 volume). Această concepție nu este părerea lui Rambam. Însă au fost unii înțelepți, de exemplu Rabenu Tam (Franța, sec. 12) care nu a fost de acord cu definiția dată de Rambam spunând că este de ajuns ca cineva să învețe doar Talmudul Babilonean ca să îndeplinească porunca de Talmud Tora, fiindcă aceasta îmbibă în el Tora, Mișna și Gmara.

Putem conclude definiția lui Rambam în felul următor:

• Esența mițvaei de Talmud Tora este să-ți înveți fii, la fel și pe ceilalți. Obligația să învețe el însuși vine ca să poată îndeplini esența mițvaei și ca să știe să îndeplinească mițvoturile practice, de zi cu zi.
• Orice persoană este obligată să învețe o treime Tanach, o treime Tora orală, Mișna și Gmara, și o treime învățătură pentru înțelegerea lor.

Iar noi, să ne străduim să învățăm în fiecare zi ca să fim demni să ne numim evrei.

אִם-אֶשְׁכָּחֵךְ יְרוּשָׁלִָם  תִּשְׁכַּח יְמִינִי
תִּדְבַּק-לְשׁוֹנִי, לְחִכִּי  אִם-לֹא אֶזְכְּרֵכִי

Dacă te voi uita, o Ierusalim, mâna mea dreaptă să-și uite îndemânarea. Să mi se lipească limba de cerul gurii dacă numi voi aduce aminte de tine (Psalmi 137:5-6).

În cărțile de Tanach și mai ales în cele de Tora, se repetă constant nevoia de a ține minte, a nu uita evenimente din trecut, fie ca un procedeu religios, fie ca un component important în crearea identității evreiești. Rădăcina ebraică ZCHR זכר, a ține minte, se află în Tora de aproape 100 de ori, iar în tot Tanachul peste 170 de ori. Mițvaua cea mai evidentă din tot Tanachul este cel de „a ține minte, a se aminti, a nu uita”. Toraua ne poruncește: „Adu-ți aminte ce ți-a făcut Amalek” (Deuteronom 25:17); „Amintește-ți să ții ziua de Șabat ca să-l sfintești” (Exod 20:8). Dar cea mai esențială mițva de amintire din Tora este cea legată de ieșirea din Egipt. Așa a scris marele înțelept Maharal din Praga ( Cehia, sec. 16): „Am văzut că Toraua a pus ieșirea din Egipt temelia temeliilor și sursa la toate. Multe mițvot au venit pentru această ieșire și ele au consolidat aceste temelii ca ele să nu se prăbușească pe veci” (Mahalal, Puterile lui Dumnezeu, cap. 3).

Unul dintre componentele indispensabile ale mițvaei de amintire este bineînțeles transmiterea amintirii-memoriei generațiilor viitoare. De aceea nu este de mirare porunca Torei „Și în ziua aceea să-i spui fiului tău” (Exodul 13:8). Aici se adaugă și mițvaua din Mișna, tractatul Pesahim 10:5: „În orice generație este datoria fiecăruia să-și închipuie cum el însuși a ieșit din Egipt”.

După distrugerea Templului din Ierusalim care era centrul existenței poporului evreu, s-a mai adăugat încă o mițva de amintire și anume să ținem minte esența Templului și munca care se făcea acolo și să îndolieze distrugerea lui. Această mițva vine în locul ritualului care se ținea în Templu. Din această cauză, în locul acelor mițvot care erau îndeplinite în Templu și care nu mai puteau fi împlinite, au venit mițvot noi care aminteau pe acelea din Templu. Așa au venit rugăciunile în locul jertfelor. În felul acesta s-a menținut poziția centrală a Templului în percepția poporului, iar distrugerea a putut fi considerată un eveniment crucial în viața acestei națiuni și component indispensabil în conștiința istorică colectivă al poporului și la consolidarea identității naționale în diferitele colțuri ale exilului. Hazal, acei înțelepți de la care noi nu încetăm să învățăm, au știut să stabilească amintirea-memoria Templului, ori prin mărturii inedite ale evenimentelor legate de el în Mișna, ori prin crearea vieții evreiești așa ca să păstreze amintirea Templului din Ierusalim.

Înțelepții au creat semne – simanim סימנים pentru a păstra memoria Templului, sarcinile lui și miezul lui ca o parte din viața evreilor. Scopul acestor semne era păstrarea amintirii distrugerii Templului la fiecare evreu în parte de-a lungul întregii vieți, așa cum apare și în scrierile lor: „ Rabi Yișmael Ben Elișa spune: Din ziua în care a fost distrus Templul, trebuia ca noi să ne prescriem să nu mâncăm carne și să nu bem vin, însă se impun restricții asupra poporului doar dacă majoritatea poporului poate să le îndeplinească” (Tosefta, tractatul Sota 15:10). (Acest principiu a devenit o regulă pentru a limita dorința conducătorilor de a îngrădi drepturi și libertăți ale poporului). În Mișna, în tractatul Brachot, Rabi Elazar Ben Azaria ne spune că așa cum noi avem porunca să ne amintim în fiecare zi de ieșirea din Egipt, chiar și de două ori pe zi, la fel s-au stabilit semne pentru ca noi să ne amintim de distrugerea Templului în fiecare clipă din viață. Avem nenumărate tradiții din diferite domenii ale vieții care vin să ne amintească această nenorocire. De exemplu, spargerea paharului de către mire la nuntă; la fel și obiceiuri prin care în orașele înconjurate de ziduri de pe vremea lui Iehoșua Bin Nun/Iosua, Purimul este sărbătorit a doua zi (de 15 Adar) ca să ne amintească de distrugerea Templului. Toate acestea fără să amintim toate tradițiile și mițvoturile legate de 9 Av, Tișa BeAv și mai ales sutele de piutim (cântece religioase) care au fost compuse, atât pentru acestă zi cât și pentru rugăciuni de zi de zi. Culmea este probabil mițvaua de a lăsa în fiecare casă o porțiune de perete nezugrăvită în amintirea distrugerii Templului (Talmud tractatul Bava Batra 60:b, Șulhan Aruch, vol. Orach Haim 360:1).

Aceste „semne” sunt numite în știință mnemotehnice (arta de conservare a memoriei colective). Ca să înțelegem mai bine această noțiune ar fi bine să citim următorul pasaj din cartea lui M. Halbwacks „La memoire collective” apărut în 1997 la Paris: „Istoria nu este tot trecutul, ea este doar ce a mai rămas din trecut. Pe lângă istoria scrisă este și istoria vie, care continuă sau se reînnoiește cu timpul oricând se găsesc fapte vechi care pare că dispăruseră”. Arta aceasta specială de a crea semne mnemotehnice pentru a fi mijloace de amintire ale unor evenimente, a început încă în  Grecia unde aparținea artei retoricii. Ea a dezvoltat reguli permanente și metode ca să ajute la crearea de tablouri care pot fi stabilite cu ușurință în memoria umană. Ele vor fi folosite ca mijloace pentru păstrarea memoriei micilor detalii. Este clar că înaintea invenției tiparului o memorie foarte bună era esențială. Semnele mnemotehnice au creat de-a lungul anilor memoria și amintirile colective ale poporului evreu aflat în galut (exil).

Așadar. memoria colectivă este una din componentele de bază ale identității naționale și ale conștiinței apartenenței unui individ la colectivitate. Cu alte cuvinte, identitatea unui individ  într-un colectiv depinde de conștiința unui  trecut colectiv a tuturor celor care aparțin acelui grup și din memoria colectivă a acelui trecut. După cum ne-a arătat Halbwacks, memoria personală este nivelată în cadrul grupului. Pe de altă parte, după cum ne spune Le Goff în cartea sa „History and Memory”, pierderea memoriei colective la unele popoare poate să aducă la daune în identitatea grupului.

Putem încheia stabilind că oricare evreu din orice colț al lumii, chiar dacă nu a crescut într-o atmosferă evreiască, nu a practicat nici un ritual evreiesc, nu menține nici un obicei evreiesc – are în sine un drob de amintiri de la evenimente de acum 3,500 de ani până la unele petrecute acum 80 de ani, pe care poporul evreu are porunca să nu le uite.

Cei care sunt numărați la aceste recensăminte sunt bărbații de la 20 de ani în sus, care sunt recrutați în armată  (vezi articolul meu despre acest subiect în Pericopa BeMidbar). Mai putem adăuga aici la acel articol că la vârsta aceasta oamenii sunt într-o formă fizică excelentă, după cum ni se spune în „Pirkei Avot 5:24 „La 20 de ani – la urmărire/la meserie”. În afară de asta, aceasta este vârsta de la care începe să se aplice pedepsirea divină.

Ultima instrucțiune se referă la soarta banilor care se folosesc la numărătoare: „Să iei argintul împăcării de la fiii lui Israel și să-l dai pentru slujba Cortului Întâlnirii și să le fie fiilor lui Israel spre pomenire în fața lui Adonai ca să se facă împăcare pentru sufletele voastre” (Șmot/Exod 30:16). Acești bani traduși corect „argintul împăcării/izbăvirii” se numește în ebraică kesef kipurim כסף כיפורים al cărui scop este munca din Templu. De aici noi învățăm că este o„mițva pentru generații” מצווה לדורות.

Recensămintele

În midrașul BeMidbar Raba 20:19 se caută cauze la atât de multe recensăminte: când au ieșit din Egipt s-au numărat, după vițelul de aur au numărat ca să știe câți au rămas (Exod 38:26), pe 1 Nisan a fost inaugurat Mișkanul, Tabernaculul (Exod 40:17) și pe 1 Iyyar s-au numărat din nou (Numeri 1:2).

Scopul primului recensământ din cartea BeMidbar/Numeri a fost probabil ca să se știe numărul de luptători din fiecare trib, ca poporul evreu să poată să se organizeze mai bine pentru războaiele pe care le va avea după intrarea în țară. Aceasta este și explicația lui Sforno (Italia, sec. 15-16). Ramban (Nahmanides, Spania, sec. 13) spune în comentariul său la Numeri 1:48: „Nu știu ce rost are această mițva poruncită de Dumnezeu ... poate să le spună ce hesed (îndurare) a făcut cu ei, care au plecat în Egipt doar 70, iar acum sunt ca firele de nisip ale mării, atâția și atâția la vârsta de 20 de ani”. Dar în continuare el adaugă: „Moșe și președinții trebuiau să știe câți recruți apți la război au, fiindcă Toraua nu se bazează pe minuni cum ar fi „unul urmărește/gonește o mie”.

În instrucțiuni la acest recensământ se spune (o traducere aproximativă): „iar aceia s-au trecut după spițe, pe familiile lor și pe casele părinților lor” (Numeri 1:18). Rași ne explică aici: „Aduceți cărțile genealogice și orașele lor natale ca fiecare să apară după proveniența lui”. Cu alte cuvinte, fiecare să-și păstreze apartenența la tribul lui.

În acest recensământ nu s-au numărat Leviții din pricină că ei nu erau luați la armată. Mai târziu, Moșe a primit poruncă să fie numărați separat, fiindcă după cum ne spune Rași la Numeri 1:49: „Și legiunea  regelui trebuie numărată separat”. Cauza că și Leviții vor trebui să fie numărați mai târziu este că Hakadoș Baruch Hu anticipează că fiii lui Israel de peste 20 de ani vor muri în pustiu, iar Leviții care nu au păcătuit la vițelul de aur nu trebuie să moară împreună cu ei.

Ultimul recensământ apare în pericopa noastră, când poporul Israel se află la Șitim, în ajunul intrării în țară. După sfatul lui Bil'am, fetele lui Moav i-au invitat pe evrei să se închine la zeii lor „... poporul a mâncat și s-a închinat dumnezeilor lor (BeMidbar/Numeri 25:2). Adonai l-a poruncit pe Moșe să spânzure căpeteniile poporului la lumina soarelui. Din această cauză, a izbucnit o epidemie (Numeri 25:1-9). Datorită acțiunii rapide a lui Pinhas, Adonai a oprit epidemia. Atunci din nou Moșe și Elazar/Eleazar au primit porunca să numere poporul, de la vârsta de 20 de ani în sus, apți pentru armată (Numeri 26:2). Comentatorul Hizkuni (Franța, sec. 13) ne învață că era nevoie de încă un recensământ pentru principiul de împărțire a țării pe baza măsurii triburilor.

Recensământul regelui David

După cum am învățat din instrucțiunile din pericopa „Ki Tisa”, este interzis numărarea oamenilor în mod direct și la fel este interzis să se facă recensăminte inutile, fără rost. Regele David i-a comandat la un moment dat comandantului armatei, Yoav Ben Țruia, să organizeze un recensământ în toată țara, în „2Samuel 24:1-6: „... înregistrați poporul ca să știu numărul poporului” (2Samuel 24:2). Yoav încearcă să schimbe idea eronată a regelui și-i spune: „Domnul să înmulțească poporul de 100 de ori ... și domnul meu regele de ce vrea să facă așa ceva?” (2Samuel 24;3).

Despre acest recensământ este scris în midrașul „BeMidbar Raba” 2:17: „Rabi Eliezer în numele lui Iose Ben Zimra spune: Cât timp poporul Israel a fost numărat cu rost, nu a lipsit nimeni (nu a fost lovit), iar când au fost numărați fără rost au lipsit (au fost loviți). Ei au fost numărați cu rost pe vremea lui Moșe, când au ieșit cu drapelele și la împărțirea țării, iar fără rost pe vremea lui David. După 9 luni și 10 zile  s-au întors recenzorii la Ierusalim și i-au predat regelui rezultatele recensământului. Însă atunci  „Dar inima lui David a fost lovită de remușcări după ce a numărat poporul. Atunci David i-a spus lui Adonai: Am păcătuit foarte mult făcând lucrul acesta. Acum Adonai, te rog iartă nelegiuirea slujitorului tău, căci am făcut o mare prostie” (2Samuel 24:10). Dumnezeu i-a ascultat cererea și l-a trimis pe profetul Gad ca să-i propună la alegere una din trei pedepse. Marele comentator Ramban (Nahmanides) dă două cauze la furia Domnului. Prima, recensământul a fost fără rost,  după cum citim în midraș. Al doilea, s-ar putea că David a ordonat să fie numărați toți cei de 13 ani în sus și nu de la 20 de ani cum scrie în  Tora. Cu alte cuvinte, David a greșit și că a ținut recensământul și prin metoda în care l-a făcut, fiindcă în pericopa „Ki tisa” scrie că această mițva este pentru generații.

Învățăm de aici din nou ca nu cumva să facem mai mult decât avem voie și ni se cere, nici măcar în chestiuni de credință.

Rași și alți mari comentatori interpretează că scopul nu era spânzurarea căpeteniilor, ci activarea lor ca judecători care să-i pedepsească pe păcătuitori. Aceasta reiese și din reacția lui Moșe: „Moșe le-a spus judecătorilor lui Israel, fiecare dintre voi să-i ucidă pe oamenii săi care s-au alipit de Baal-Peor” (Numeri 25:5). Cu alte cuvinte, pedeapsa nu este din pricina prostituției ci din pricina păcatului de idolatrie, pentru alipirea de Baal-Peor. Însă este posibil ca cele două păcate să fie amestecate între ele. Bil'am avea un plan care rezultă din vorbele lui de despărțire de Balak: „Acum, iată, plec la poporul meu, vino să-ți vestesc ce va face poporul acesta poporului tău în zilele din urmă” (Numeri 24:14). Iar înțelepții din Talmud au descris sfatul lui în felul următor:

„El i-a spus: Dumnezeul lor detestă indecența, nerușinarea. Iar ei detestă obiecte din in, pânzeturi colorate. Hai să-ți dau un sfat: fă-le paravane din crengi și bagă în ele curve, una bătrână pe afară și una tânără înăuntru, și ele să vândă obiecte din in. Pe când evreii mănâncă, beau, petrec și ies să se plimbe afară, le spune bătrâna: Nu vrei să cumperi niște lucruri de in? Bătrâna îi spune prețul, iar tânăra îi propune mai ieftin. Insistă de două-trei ori și apoi îi spune: Simte-te acasă, stai să alegi ce vrei singur. Pe masă erau carafe cu vin. Ea îi spune: Vrei să bei un pahar de vin? A băut și din cauza aceasta s-a încins și i-a spus: Culcă-te cu mine! Atunci își scoate idolul din poale și-i spune: Închină-te la el! El îi spune: Dar eu sunt evreu! Ea îi spune: Ce-ți pasă? În total este vorba de Peor. Eu doar nu-ți cer să renegi Toraua lui Moise, după cum este scris: „Dar ei au intrat la Baal-Peor, s-au dedicat desfrâului și au ajuns dezgustători în iubirea lor” (Osea 9:10).

În continuare, aduce și Toraua sfatul lui  Bil'am: „Iată, ele au fost cele care , la cuvântul lui Bil'am, i-au făcut pe fiii lui Israel să fie infideli față de Domnul, în cele de la Peor, și a izbucnit urgia în adunarea lui Adonai” (Numeri 31:16). Atunci încă nu începuseră să pună în acțiune porunca Domnului de a-i judeca pe cei care au păcătuit și iată că din mijlocul agitației care a început în popor auzind porunca lui Moșe, s-a sculat unul din căpetenii și a acționat: „Și iată, unul dintre fiii lui Israel a venit și a înfățișat-o fraților săi pe o midianită, sub ochii lui Moise și sub ochii întregii adunări a fiilor lui Israel, pe când plângeau ei la intrarea Cortului Întâlnirii” ( Numeri 25:6). Cuvântul „iată”, în ebraică ve-hineh, înseamnă că s-a petrecut o schimbare bruscă, însă detaliile din Tora sunt foarte puține, așa că și aici avem nevoie de înțelepți.

În Talmud, tractatul Sanhedrin 82:a apare o legendă în care ni se povestește că oamenii din tribul Șim'on au mers la Zimri Ben Salu (președintele tribului) și i-au spus: în timp ce ei duc discuții care ne vor pecetlui soarta, tu stai și taci? Atunci, el a adunat 24,000 de persoane și a mers la Kozbi și i-a spus: Culcă-te cu mine! Ea a răspuns: Eu sunt o fiică de rege, Și tata mi-a pruncit așa: Să-l asculți (=să te culci) pe cel mai mare dintre ei. El i-a spus: și el, adică Moise, este președinte (ca și mine). Numai că eu, Șim'on m-am născut al doilea, iar el (Levi) s-a născut al treilea. A prins-o de păr și a adus-o la Moise și i-a spus: Fiul lui Amram, asta ne este interzisă sau ne este permisă? Dacă îmi spui că este interzisă, pe fata lui Yitro (Țipora, soția sa) cine ți-a permis-o? Halachaua l-a ignorat (pe Moise?) și toți au izbucnit în plâns „... ei plângeau la intrarea Cortului Întâlnirii” (Numeri 25:6). În continuare scrie „Când i-a văzut Pinhas Ben Elazar ...” (Numeri 25:7). Ce a văzut el? Spune Rav (înțeleptul): A văzut un fapt și și-a amintit de halacha. El (Pinhas) i-a spus (lui Moise) : Fratele tatălui-tatălui meu: doar tu ne-ai învățat la coborârea de pe Muntele Sinai: Nesăbuiții lovesc pe cel care se culcă cu o străină! (Moise) i-a spus: Cel care citește această epistolă va fi trimisul care va executa ceea ce scrie în ea.

Personajele din acest midraș pot fi identificate cu cele din două versete: „Iar numele israelitului lovit care a fost ucis împreună cu midianita era Zimri Ben Salu, președinte al casei părintești al tribului Șim'on (Numeri 25:14-15).

Plânsul poporului este ușor de înțeles. El reprezintă asumarea păcatului și teama de pedeapsa care va veni peste nenumărații păcătoși. Însă după cum descrie midrașul, plânsul la intrarea în cort se referă mai degrabă la Moșe și reprezintă o exprimare ambiguă a problemei juridice și de aceea scrie în midraș că „halachaua l-a ignorat”. Pe cine? Pe Moise?

Poporul se aștepta ca în aceste momente grele, Moise să acționeze imediat în fața actului de idolatrie ca urmare a curvăsăriei. Când el ezită să riposteze, președintele tribului Șim'on acționează sub presiunea populației care cere abrogarea sentinței de spânzurare a miilor de cei care au păcătuit.

Midrașul îl descrie pe Zimri ca un bădăran și nesimțit chiar și în atitudinea lui față de Kozbi. Nu este aici nici un act de iubire ci o acțiune de brutalitate. Ca să o convingă să i se supună „a prins-o de păr și a dus-o la Moise”. După aceea a băgat-o în cort și și-a îndeplinit viciile, parcă Kozbi nu ar fi o fire umană. În acest fel, el a încercat să  slăbească autoritatea lui Moșe de a judeca pe cei vinovați de infracțiune de proxenetism. Moșe și poporul din jurul lui nu au avut o ripostă adecvată și promptă la aceste provocări ale lui Zimri. Iar după ce l-a atacat pe Moșe cu argumente de halacha, Moșe și tot poporul au izbucnit în plâns.

Unii comentatori moderni explică faptul că Moșe nu a vrut să se confrunte cu Zimri, din pricină că Zimri îi amintea că și el s-a încurcat în același păcat (când a luat-o pe Țipora). Cu toate că el a luat-o de soție înainte de darea Toraei, adică atunci încă era permis de luat o străină, el prin modestia lui excepțională nu a vrut să fie nici măcar de mar'it-ayin מראית עין, un fel de „văzul lumii”, fiindcă oricum porunca nu exista când el s-a căsătorit.

Modestia excesivă a lui Moise nu i-a îngăduit așadar să riposteze cum trebuie la provocarea lui Zimri. Tocmai riposta curajoasă și promptă a lui Pinhas era necesară în acel moment, mai ales că acest act a oprit pandemia care a apucat să omoare pe cei 24.000 de oameni adunați de Zimri.

De aici învățăm că în fața unui tupeu curajos criminal care vine să zguduie bazele justiției și încearcă să discrediteze conducerea, este nevoie de o acțiune glorioasă care să rămână în limitele normelor de drept și moralitate.